Recent, Argentina și-a ales un nou președinte: Javier Milei. În ultimii ani a fost descris drept ”un Trump argentinian”, așa cum Jair Bolsonaro fusese descris drept ”un Trump brazilian”, iar Viktor Orban drept ”un Trump înainte de Trump” (iată că a rămas în funcție și ca ”un Trump de după Trump”). În Brazilia a fost nevoie de un candidat populist al stîngii pentru a scăpa de președintele populist de dreapta. În Polonia, democrații s-au bucurat prematur de victoria în alegeri (de fapt tot partidul de guvernămînt cîștigase, dar cu probabilitatea de a nu putea să formeze o majoritate), iar președintele Andrzej Duda a hotărît să-i dea tot lui Mateusz Morawiecki șansa de a forma guvernul. Premierul maghiar contestat Orban a declarat că ambiția sa este de a schimba radical Uniunea Europeană. Sunt diferite repere și semnale care ne arată cît de deplasat a fost optimismul celor care prevedeau declinul populismului. De situația din România nici nu mai pomenesc, aștept rezultatele viitoarelor alegeri, pentru a vedea măsura degradării civice.
Fluctuațiile electorale ale rezultatelor obținute de populiști și de democrați (sau poate că ar trebui să le spunem ”centriști”, ca să-i deosebim de radicalii de stînga și de cei de dreapta) par a fi devenit o constantă a diferitelor sisteme politice la nivel internațional. Cu toate acestea, în anumite circumstanțe fluctuațiile electorale pot să atragă adevărate catastrofe politice, nu doar la nivel național, ci și global. O fluctuație cu un potențial devastator se petrece în Statele Unite ale Americii. Cu un an înainte de alegerile prezidențiale, o serie de sondaje de opinie arată că Donald Trump l-a depășit pe Joe Biden în intențiile de vot ale alegătorilor. Mai este mult pînă departe, dar semnele trebuie luate în serios. În săptămînile anterioare, s-a putut vedea că în absolut toate ”statele critice”, adică acelea care au pendulat decisiv în alegerile prezidențiale din 2016 și 2020, Trump îl întrecuse pe Biden. Desigur, cîtă vreme statele cu mare pondere demografică și electorală, precum California și New York, optează pentru candidatul democrat, situația nu este atît de gravă.
Din punctul meu de vedere, pentru că predau ”U.S. Foreign Policy-Making Process” (adică politică externă americană), dar mai ales pentru că este un subiect constant de cercetare, alegerile prezidențiale americane sunt cruciale din pricina impactului lor enorm asupra relațiilor internaționale. Am scris studii cu nenumărate surse bibliografice de specialitate și o mulțime de footnotes ori endnotes, atît după alegerile din 2016, cît și după acelea din 2020, despre impactul alegerii lui Trump sau Biden asupra diferitelor regiuni critice. În ambele situații am prevăzut cu mult înainte cine va cîștiga. Și atunci era război, un război american, cel din Afganistan, pe care pînă la urmă administrațiile de la Casa Albă au hotărît să-l stopeze. Acum America nu mai este în război, dar sunt mai multe războaie, dintre care cele mai cunoscute sunt cele declanșate de Rusia în Ucraina și cel declanșat de Hamas în Israel, iar America sprijină Ucraina și Israelul. Trump are viziuni diferite asupra priorităților de politică internațională, și nu mai este un secret pentru nimeni ce preferințe are Vladimir Putin, cel care în 2016 a ordonat serviciilor secrete rusești sabotarea lui Hillary Clinton, care avea prima șansă, și sprijinirea contracandidatului republican.
Dincolo de sondajele de opinie, există deja studii calitative care explică de ce o parte masivă a electoratului american îl preferă pe candidatul republican. Nu voi intra în prea multe detalii, încerc să sintetizez anumite dimensiuni. Deja toată lumea știe că Trump a mințit în legătură cu falsificarea alegerilor din 2020 și că el a ordonat atacul împotriva U.S. Congress din 6 ianuarie 2021, o tentativă eșuată de lovitură de stat. Minciunile lui nu mai reușesc să inducă în eroare ca altădată. Cu toate acestea, cu toate procesele și anchetele care îl vizează, o mulțime de americani îl preferă pe populistul Trump.
Oare de ce?
Răspunsul este unul complex, dar voi risca simplificarea sa: o mulțime de alegători americani, nu doar radicalii de dreapta, îl preferă pe populistul Trump din pricina fricii și/sau nemulțumirii pe care o au față de excesele extremei stîngi americane, care continuă să îl sprijine pe Biden (care totuși este un centrist). Political correctness, mișcarea cancel culture, alertele supraexagerate împotriva prejudecăților și discriminării (wokeism), care nasc alte discriminări și nedreptăți, forme de neocomunism, imoralitatea stîngii populiste antisemite, concretizată în sprijinul masiv din anumite colegii americane și din medii needucate pentru cauza palestiniană și Hamas, chiar și după pogromul și luările de ostatici din 7 octombrie 2023, au ajuns să fie cauze de profunde alergii politice. Decît să încurajeze asemenea tendințe, respectivii îl vor înapoi pe Trump, cu toate defectele lui.
Situațiile se repetă, chiar dacă în forme noi. Trumpismul s-a născut din reacția masivă a organizaților white supremacy, ale extremei drepte, chiar neofasciste, față de alegerea și realegerea lui Barack Obama ca președinte (să ne reamintim de curentul birtherism, care contesta că este născut în SUA, în ciuda certificatului său de naștere). În locul realizării unui larg consens social și al idealului de bipartisanship, cu votarea unei legislații sprijinite de cele două mari partide americane, pe care președintele democrat și le propusese, a triumfat politica urii și resentimentului. În ultimele două decenii, diferitele administrații americane au intervenit decisiv în punctele fierbinți ale planetei, dar pentru nenumărate probleme interne, naționale, în ciuda enormelor resurse, nu s-au găsit soluții consensuale, acceptate de întreaga societate (cineva drag mie și care studiază acolo mi-a făcut inventarul uimitor al acelor probleme).
În 2004, într-un volum intitulat Democrația bine temperată, am formulat teoria celor trei crize. Am primit tot felul de obiecții pentru că îndrăzneam să scriu despre criza democrației la nivel mondial (cea de-a treia criză), iar exemplul cel mai îngrijorător era chiar democrația americană; iar dovada supremă ulterioară a profundei crize democratice a fost chiar alegerea ca președinte a succesorului lui Obama. Peste cîteva săptămîni se vor împlini două decenii de atunci. Las pe seama fiecăruia să hotărască dacă între timp s-a schimbat ceva, în bine sau în rău, ori dacă asistăm la o stagnare sau la un fel de cerc vicios.
