Pe 20 mai, la 109 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu, acesta ne întinde o oglindă în care nu ne prea place să ne privim.
Actualitatea politică și scena publică de azi sunt sufocate de o combinație improbabilă de isterie anti-sistem, aflată cel puțin la limita extremismului, și o secretomanie specifică culturii instituționale a fostei Securități. Discursul oamenilor politici a abandonat orice pretenție de coerență intelectuală, în schimb avem o succesiune de « scandaluri » parcă făcute nu atât să crească un partid sau altul, cât să deturneze atenția de la problemele serioase și de la faptul că partidele de azi nici măcar nu mai pretind că le pot rezolva. Nu pot « rezolva » decât acele probleme pe care le creează chiar ele, « rezolvarea » fiind uitarea unui « scandal » în favoarea următorului. Show must go on!
Românii sunt pe bună dreptate dezamăgiți, chiar scârbiți de acest spectacol de proastă calitate, fără însă a confunda actuala situația cu normalitatea democratică. Democrația se bazează pe presupoziția unei forme de bun-simț colectiv. Vestea bună e că indecența minciunii manifeste și isteria politicianistă sunt percepute și taxate ca atare de majoritatea românilor. Toată succesiunea de dezinformări, diversiuni și manipulări nu a putut altera integral capacitatea colectivă de a distinge între idealul democratic și butaforia de moment. Apelul la memoria unor personaje istorice, fie ele și idealizate, ca și apelul la idei și valori, e fundamental pentru a păstra o formă de luciditate colectivă în raport cu un prezent care ne scapă, un prezent de care ne despart infinite filtre deformante.
Oglinda pe care ne-o întinde modelul Coposu, valorile care l-au ghidat și atitudinea sa, ne pot ghida și pe noi, ne pot ajuta să facem ordine în acest haos dominat de divorțul, câteodată grotesc, altădată mai perfid, între valorile invocate și comportamentul celor care le invocă.
Dacă am privi cum arată România de azi în această oglindă, am putea vedea că spiritul Coposu rămâne unul cât se poate de « destabilizator » pentru sistemul politic actual, așa cum era în anii 1990 pentru regimul Iliescu. Lecția lui Corneliu Coposu rămâne aceea a intransigenței senine a celui care știe că are dreptate, dar nu vrea să o impună utilizând demagogia, cu atât mai puțin cu forța.
Prin experiență, cultură și aspirații, Corneliu Coposu putea deveni un De Gaulle al României. Avea legitimitatea istorică, avea viziunea necesară unui autentic fondator. Elitele administrative, militare și politice erau însă prea vulnerabile și mai ales prea puțin patriotice pentru a alege calea radicală, (din punctul lor de vedere) pe care acesta o propunea. Se tot vine cu argumentul unor sondaje din 1990, sau al alegerilor de la 20 mai, pentru a sublinia presupusa lipsă de popularitate a unor oameni precum Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Doina Cornea, Ana Blandiana. Prin acest (fals) argument nu facem decât să prelungim minciunile spuse la începutul anilor ’90. Ca și cum toate aceste sondaje și alegerile erau altceva decât cântarul măsluit de o elită care nu accepta schimbarea democratică. Nu recunoașterea din partea poporului i-a lipsit lui Corneliu Coposu și aliaților săi, ci condițiile minim democratice în care aceasta să se producă.
În anii ’90 Corneliu Coposu nu reprezintă doar un partid sau o alianță de partide care să provoace o simplă alternanță la putere. Nu reprezintă doar posibilitatea unui alt regim constituțional. El este vectorul unei alte Românii. Și nu a uneia utopice, ci a României pur și simplu. România utopică era chiar cea produsă de comunism. România pur și simplu nu era una a trecutului, nostalgică, sau exclusiv anticomunistă. Coposu avea viziunea unei alte Românii posibile în care despărțirea de trecut se făcea prin reconciliere, nu una formală, ci una făcută de oamenii care aveau legitimitatea să o înfăptuiască. Numai așa se deschidea drumul spre o democratizare și o europenizare care să nu fie de vitrină.
Memoria liderului politic Coposu are implicit un efect delegitimator asupra liderilor, partidelor și a sistemului nostru politic de azi. Intransigența a dispărut din vocabular, consecvența e de mult timp ridiculizată, democrația e umilită constant, patriotismul e instrumentalizat indecent, prooccidentalismul e mimat inabil. Cultura politică produsă de regimul fondat de Iliescu și asezonat cu acquis comunitar e incompatibilă cu memoria radioactivă a unei alte Românii posibile pe care Corneliu Coposu a reprezentat-o și continuă și să o reprezinte și azi.
Dar această oglindă, atât de necesară, dar și de incomodă, pe care ne-o pune în față Seniorul, trebuie privită cu optimismul senin care îl caracteriza: exercițiul de luciditate e inutil dacă nu inspiră și încredere. Nu o încredere într-un viitor abstract, ci încrederea în capacitatea semenilor noștri de a distinge modelul de anti-model, originalul de copie, adevărul de minciună și binele de rău, ceea ce la nivel politic înseamnă capacitatea de a susține activ variante de bine pentru a nu trebui să alegi între variante de rău. La asta ne poate servi modelul Coposu și oglinda pe care ne-o pune în față în fiecare zi.
