Poliția politică din România comunistă (II). Studiu de caz: un fost torţionar comunist

Timp de lectură 17 min.

Doina Jela a realizat un foarte necesar dicţionar al membrilor aparatului de represiune din România comunistă. Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste inventariază succint sau amplu portretele a cîteva mii de gardieni, ofiţeri politici, anchetatori, torţionari, procurori, medici ai închisorilor, activişti de partid implicaţi în represiune, lideri ai Securităţii şi Ministerului de Interne, membri ai nomenclaturii comuniste. Indiferent de scăpările inerente ale unei asemenea lucrări ambiţioase (este evident că a fost imposibil să fie înregistraţi toţi membrii aparatului de represiune din România, măcar pentru faptul că aceştia au fost în număr de zeci de mii de-a lungul perioadei 1944-1989; apoi pentru că ei nu au putut fi deconspiraţi întotdeauna; în al treilea rînd, pentru că mare parte din informaţii au fost culese din mărturiile victimelor a căror memorie a fost confuză și subiectivă, uneori), lucrarea este definitorie pentru Gulagul românesc, întrucît oferă, aşa cum precizează chiar autoarea, „un fel de puzzle proteiform început din toate părţile odată, tinzînd să devină un cosmoid, o hartă, un glob pămîntesc al ororii şi distrugerii, şi totodată o istorie naţională a infamiei” (Jela, 2001, p. 11). Cel puţin şapte sute dintre figurile portretizate în acest lexicon aparţin unor schingiuitori, ceea ce nu este puţin lucru. Înainte de a publica această lucrare de sinteză, Doina Jela a realizat o carte spectaculoasă, anume confesiunea comentată a unui fost torţionar comunist, Franţ Ţandără. Pornind de la Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, voi realiza în cele ce urmează un studiu de caz pe figura acestui torţionar comunist care a fost un anonim, dar unul extrem de reprezentativ pentru aparatul de represiune din România în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În primele sale mărturisiri, Franţ Ţandără admite că s-a îndrăgostit la prima tinereţe de comunism şi că acesta „a intrat” în el, l-a învăluit și l-a fascinat. „Părinţii erau partidul, partidul era totul pentru mine, partidul mă creştea, mă educa şi mă forma pentru viitor” (Jela, 1999, p. 8) – declară el într-o mărturie legată de adopția sa simbolică și, în același timp, reală. Apoi, omul Partidului, Pavel Ştefan (activist local de partid, mai apoi lider de nivel central, urcînd pînă la rangul de ministru), îl întărîtă să îşi omoare tatăl (anticomunist). Pe fondul unor discordii în familie, Franț Ţandără comite paricidul văzut ca salutar de către oamenii Puterii. Ajuns deţinut de drept comun, el devine un supraveghetor făţiş al deţinuţilor politici, avînd în subordine cîţiva torţionari la una din coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Apoi este mutat la un spital psihiatric unde este instruit ca torţionar de către o femeie: aceasta îl iniţiază în schingiuirea testicolelor prin lovirea acestora cu creionul. „Maestra” îi profeţeşte „ucenicului” său că va deveni curînd un expert: Ţandără devine într-adevăr expert după trei victime (provenite din luptători în munţi), pe care învaţă tot ceea ce este de învăţat în a chinui organele genitale, prima dintre victime murind la puţină vreme după şedinţa de tortură. După ce descrie ritualul şi urmările acestuia, Franţ Ţandără îşi recunoaşte dependenţa de propria-i activitate malefică: „de multe ori aveam o satisfacţie, ca să vă spun sincer, devenisem un automat, un robot, fără creier, fără nimic… Sau eram un paranoic, un schizofren, nu mai ştiu ce eram, lucram la disperare” (Jela, 1999, p. 17). Pe de o parte, recunoaşte o robotizare în activitatea sa de torţionar-mercenar, pe de altă parte, vorbeşte despre o formă de schizoidie, conştientizînd răul făcut. 

Rememorarea continuă: o dată devenit torţionar, Țandără avea privilegii aparte, confisca orice dorea din coletele celorlalţi deţinuţi, selecta deţinute pentru plăceri sexuale etc.; dar rîvnea să fie reabilitat şi să devină membru de partid. Totuşi, undeva înăuntru, răul pe care îl făcea îl măcina: de aceea decide să ucidă un brigadier informator, pentru a fi considerat nebun şi pentru a fi abandonat de foştii săi mentori. Partidul consideră însă că Ţandără poate fi recuperat, drept care este trimis, după un oarecare tratament psihic, ca instrument folositor în anchetele de la Ministerul de Interne. Este utilizat şi în alte treburi imunde ale Securităţii, dar pe care refuză să le destăinuie: „Dar toţi, toate cadavrele, toţi morţii, o să-i am eu în spinare, eu răspundeam de toate?” (Jela, 1999, p. 22). În mărturia sa tardivă, el se revoltă împotriva capilor Securităţii, recunoscîndu-se totuşi a fi fost un instrument docil şi aplicat: „am pe conştiinţă mult, am mult pe conştiinţă” (Jela, 1999, p. 23). Ajuns din nou într-o colonie de muncă, este eliberat şi trimis spre a fi internat la Bucureşti, într-o secţie de psihiatrie. Şi, după patru ani în care a practicat tortura, reuşeşte să iasă din sistem. 

De ce se spovedeşte Franţ Ţandără? Fiindcă simte şi ştie că trebuie să plătească pentru ceea ce a făcut; fiindcă recunoaşte că este un martor venit din partea cealaltă, a călăilor, şi consideră că şi mărturia acestora este necesară; fiindcă fiul său este grav bolnav, iar el, tatăl, fostul torţionar, percepe această boală ca pe o pedeapsă divină. Fiindcă trebuie să vorbească despre răul făcut, ca să se mîntuie puţin; căinţa ar face să-i fie iertate, poate, pe jumătate, păcatele. El are nevoie de un tribunal moral şi simbolic, dat fiind că la tribunalul real, pămîntesc, nimeni nu vrea să-l judece: „Eu am vrut să fiu judecat […] vreau să fiu judecat, dar cine să mă judece, la cine să mă duc? […] Să fac şi un bine, că destul rău făcusem […]. Vreau să fiu judecat. Eu nu pot fi propriul meu judecător” (Jela, 1999, p. 37). 

Franţ Ţandără intuieşte, în felul său, ideea de catharsis, fiindcă mărturia lui va fi o adaptată la postcomunism spovedanie dostoievskiană: ceea ce rîvneşte este eliberarea de păcate şi iertarea. Eu trebuie să mărturisesc, repetă obsesiv Franţ Ţandără, eu sînt martorul principal într-un proces al comunismului; nu doar victimele trebuie să mărturisească, ci şi călăii. Există un orgoliu şi o încrîncenare vădite în felul în care Ţandără ţine morţiş să se spovedească. Există o rîvnă aproape religioasă în felul în care vrea să fie ascultat. Cain vrea să vorbească mulţimii şi să relateze cum a făcut răul. Dar nu vrea să vorbească doar despre sine, ci să deconspire întreg sistemul. În opinia lui, comuniştii s-au sprijinit pe o umanitate infracţionară şi interlopă fără scrupule, de aceea au şi reuşit să domine, prin frică, populaţia. Franţ Ţandără a făcut şi el parte din această lume în prima etapă a comunismului din România, cea gregară, primitivă şi sălbatică. Pentru că vrea să decamufleze tot sistemul, Ţandără intenţionează să solicite şi alţi foşti torţionari care să mărturisească; dar aceştia îl refuză, considerîndu-l bolnav psihic.

După o relatare concisă, Franţ Ţandără îşi reia pe îndelete confesiunea. Ca deţinut de drept comun înregimentat în regimul comunist pentru a-i persecuta pe deţinuţii politici, el recunoaşte că îşi pierduse complet credinţa şi că locul lui Dumnezeu îl luase Partidul: „nu mai credeam în Dumnezeu, în nimic. Nu mai credeam decît în partid” (Jela, 1999, p. 76). Ca ucenic în sistem, înţelesese că mercenariatul său este riscant, dar acceptase calea comunismului. La Canalul Dunăre-Marea Neagră i se acordă, ca brigadier, puteri discreţionare, drept care maltratează deţinuţi politici, persecută, comite abuzuri etc. Recunoaşte că era înrăit, că autorităţile încercau să le stimuleze celor de drept comun, prin toate mijloacele, ura de clasă şi că exterminarea (denumirea exactă era „lichidarea”) deținuților politici era o directivă. Țandără admite că făcea lucruri care intrau în sfera patologicului: de pildă, profana, alături de alţi brigadieri, cadavrele politicilor, dezbrăcîndu-i în pielea goală şi aşezîndu-i pe morţi în posturi indecente. Fostul torționar recunoaşte: „am fost bestii mari” (Jela, 1999, p. 89). Din cînd în cînd mărturisește şi despre spitalele psihiatrice unde erau internaţi deținuți politici: aceştia erau supuşi prin metode farmaceutice şi prin şocuri electrice pînă cînd deveneau bolnavi psihic în mod real. 

Ţandără nu evită autoacuzarea, ci, dimpotrivă, o exaltă: el recunoaşte, ca fost torţionar, că nimeni nu îl obliga să schingiuiască, că nu au existat presiuni, că începuse să îi placă tortura (Doina Jela aminteşte nu degeaba de „intoxicarea cu cruzime”, o formă de drogare cu violenţă). Sistemul avea oricînd la îndemînă torţionari-mercenari, ca într-o echipă de fotbal unde întotdeauna există substituţi posibili, explică Ţandără. Fostului schingiuitor nu îi este ruşine să recunoască totul (concret), dar îi este ruşine în faţa lui Dumnezeu. Tocmai de aceea este necesar un proces al comunismului, conchide el: „La noi un proces al comunismului să fi avut loc, măcar unul moral, că am văzut că românu este îngăduitor […]. Comunismul e sadic şi mai sadic ca la noi n-a fost în nici o ţară” (Jela, 1999, p. 98). Fostul călău îşi admite rolul de unealtă, de bătăuş pe lîngă anchetator (alcătuind consacratul deja cuplu torţionar–anchetator): în această ipostază este folosit în periplul său prin Ministerul de Interne. De-a lungul anilor săi de schingiuitor, Ţandără întîlneşte şi alţi confraţi despre care vorbeşte. El precizează că fiecare torţionar avea o metodă predilectă, că se miza pe inventivitate, că originalitatea în schingiuire era considerată a fi un lucru interesant şi demn de apreciat. 

„Asta a fost comunismul: a avut nevoie de oameni sadici. A avut nevoie, şi i-a creat!” (Jela, 1999, p. 108). Pentru ipostaza sa de fost torţionar sadic („idiot”, „nebun”, acestea sînt alte calificative autodispreţuitoare ale mărturisitorului), Ţandără reclamă iadul: „În iad să fiu ars. Mi-ar plăcea acolo. Am suferit atît” (Jela, 1999, p. 109). El recunoaşte mai apoi că iadul, pentru un fost călău crud şi păgîn (cum se califică), este în inimă. Îşi căinează contrapunctic destinul şi adesea confesiunea sa nu mai este coerentă, ci devine frîntă şi împiedicată: „Cruzimi, cruzimi, afară din cale […]. N-am tăiat carne din oameni, să le dăm la ăilalţi, dar a fost greu. Torturi mari. Nu se poate vorbi” (Jela, 1999, p. 111). Tînjirea fostului torţionar rămîne „chilia de mănăstire” despre care vorbeşte din cînd în cînd, dar auditoriul său direct îi dă a înţelege că spovedania şi căinţa sa ar fi fost prea uşoare şi că Dumnezeu a rînduit o cale mai grea, aceea a spovedaniei totale, a căinţei muncite. 

Întrebat dacă nu a avut tentaţia să fugă de oameni, ruşinat de ei, cu păcatul său de fost schingiuitor, Ţandără declară: „Nu. De ce să mă ascund? De oameni să mă ascund? Eu caut oamenii. De Dumnezeu nu poţi să te ascunzi, zic eu. Aşa zic eu…” (Jela, 1999, p. 119). Este evident că spovedania sa are nevoie de un auditoriu lărgit, că o doreşte a fi căinţă polifonică, diseminată. Refuză ipostaza tîlharului bun mîntuit de Hristos, considerînd-o minimalizatoare în cazul său, în schimb recunoaşte că a vrut să devină evanghelist, că a fost credincios, dar că a fost dezamăgit. Că şi-a pierdut credinţa, a devenit ateu comunist, iar acum, o dată cu spovedania, trudeşte să îşi recapete credinţa. Comparat sau tachinat cu figura Apostolului Pavel, lui Franţ Ţandără îi convine parţial ipostaza, chiar dacă refuză rolul. Confesiunea sa atinge însă punctul culminant: „Eu am crezut că, aşa, Dumnezeu îmi va fi mai aproape. Mă va supraveghea tot timpul, şi să mă ajute să nu mai greşesc, ar avea mai mult timp de mine, dacă ar vedea că eu îl caut peste tot, neliniştit aşa, ca un om nebun după el, alerg, caut lumina lui…” (Jela, 1999, p. 122).

Reamintindu-şi perioada cît a slujit ca torţionar în spitalele psihiatrice, Ţandără depune mărturie despre faptul că schingiuirile erau practicate aici pe deţinuţii politici încă din perioada 1952-1953 a regimului Gheorghiu-Dej, ele nefiind nişte inovaţii ale regimului Ceauşescu. Fostul torţionar precizează că mulţi dintre internaţii în ospicii găsiţi în 1990 (după revoluţia din decembrie 1989 din România) erau de fapt foşti deţinuţi politici care înnebuniseră din pricina torturii şi care fuseseră abandonaţi acolo de zeci de ani, uitîndu-li-se încadrarea de odinioară! 

Franț Ţandără mărturiseşte o batjocură aparte la care îşi supunea victimele: fecalizarea gamelelor, astfel încît internaţii să nu mai poată mînca din pricina scîrbei. Era o batjocură pe care o gîndise singur şi care îl amuza: „Eram vigilent şi inventiv” (Jela, 1999, p. 134). Mărturisitorul admite însă că era intoxicat cu răul pe care îl făcea şi că ajunsese în pragul nebuniei: era folosit ca un sclav-schingiuitor, în reprize concentrate, ca şi cum supraveghetorii săi s-ar fi „îndrăgostit” de el, mai exact de felul în care îşi făcea meseria de schingiuitor aplicat, performant. Producea cele mai multe victime. Era un expert recunoscut: declară orgolios a fi avut o sută de torturaţi şi morţi!

Puseurile lui Franţ Ţandără prin care cere să fie pedepsit nu sînt deloc rare: „Eu am vrut să fiu judecat. Vreau şi acum. Aş prefera în faţa unui tribunal. Indiferent. Ca să spun adevărat, n-aş vrea singur în proces. M-aş simţi prost. N-am fost eu conducătorul acestei ţări. Am fost eu conducătorul ei? Conducătorul acestei mîrşave Securităţi? […] S-a lucrat atît de conspirativ, încît n-ai cum să le mai iei urma. Decît dacă vine cineva care a colaborat şi mărturiseşte” (Jela, 1999, p. 144). Mai tîrziu, el precizează: „Eu sînt un om bolnav. Psihic bolnav. Şi fizic. De-aia urăsc comunismul! Comunismul distrugea tot. Găsise o unealtă bună, în mine. Şi cît avea să ţină unealta? O unealtă, fier, metal, ce-o fi ea, are o uzură. Se uzează. Ei o folosesc pînă la epuizare. […] Nu conta omul, viaţa lui. Şi nici la ce îl foloseau. Cît îl foloseau, era bun. Şi ei au folosit omul contra omului. Ca pe o sculă. Acum am devenit bolnav” (Jela, 1999, p. 161).

Teatralitatea fostului torţionar care se spovedeşte este sufocantă. Însuşi faptul că în spitalele psihiatrice unde profesa schingiuirea era internat ca pacient simulant, pentru a fi folosit ca torţionar, sugerează, poate, că de la un moment Ţandără a devenit bolnav psihic, un schingiuitor drogat de munca pe care o făcea cu rîvnă. Că s-a îmbolnăvit psihic tocmai fiindcă era torţionar. Ţandără este un fost călău care îşi visează victimele (la fel ca majoritatea torţionarilor, chiar dacă aceştia nu recunosc decît arareori); victimele sînt doar chipuri confuze sau sînt voci care îl anunţă că va fi iertat, dacă va avea credinţă. Ce înseamnă însă credinţa în Dumnezeu şi regăsirea ei pentru un fost torţionar? Obsesia de a ispăşi? Rîvna de a fi judecat de fostele victime? Iadul alinat? Dorinţa de a se însănătoşi din nebunia vremurilor care l-au supus? Întrebat dacă l-ar ierta pe Ţandără, Fronea Bădulescu (fost deţinut politic), răspunde afirmativ; întrebat şi dacă îi este milă de fostul torţionar, Fronea Bădulescu răspunde că între victime şi călăi graniţele trebuie întotdeauna păstrate moral, uman, religios. Una este iertarea (aceasta este creştinească), şi alta mila. 

Un fost torţionar şi „metanoia” lui, aşa s-ar cuveni oare să fie înţelese lucrurile? Cît din spovedania acestui torţionar este un rol asumat, interpretat cu aplomb, şi cît este realitate? Cît este mască, şi cît chip jupuit de căinţă? Saul devenit Pavel, persecutor devenit persecutat? Franţ Ţandără este o conştiinţă sfîşiată, un mărturisitor necesar, un fost călău care, simţindu-se culpabil pentru toţi călăii comunişti, se căieşte. Dar el nu este nici cruciat, nici erou, nici martir, nici sfînt, nici apostol. Ratat şi dezamăgit ca evanghelist în slujba lui Dumnezeu, el vrea să fie un evanghelist al căinţei şi al remuşcărilor. El rămâne, însă, un fost torționar care mărturisește și atâta tot.

Bibliografie:

Courtois, Stéphane; Werth, Nicolas; Panné, Jean-Louis; Packowski, Andrzej; Bartosek, Karel; Margolin, Jean-Louis, Cartea Neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, cu colaborarea lui Rémi Kauffer, Pierre Rigoulot, Pascal Fontaine, Yves Santamaria şi Sylvain Boulouque, traducere de Maria Ivănescu, Luana Schidu, Brînduşa Prelipceanu, Emanoil Marcu, Doina Jela Despois, Daniela Ştefănescu, Ileana Busuioc, Bucureşti, Editura Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, 1998

Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997

Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc. 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Iaşi, Editura Politom, 2001

Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990

Jela, Doina, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999

Jela, Doina, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001

Oprea, Marius, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002

Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, redactor coordonator Mihai Giugariu, Bucureşti, Editura Vremea, 1996

Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1992

Tismăneanu, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Bucureşti, Editura Univers, 1995

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.