Cînd vine vorba de chestiuni legate de ”arta păcii” și ”arta războiului”, mi-am sfătuit mereu studenții și protejații să nu dea atenție opiniilor exprimate de cei lipsiți de educație, diletanți, partizani și ”corecți politici”, în particular dintre autohtoni. Am urmat și eu aceleași sfaturi, mai ales că în competiția dintre clișee și duble standarde nu știi niciodată cînd unele sunt mai periculoase decît celelalte. Clișeele sunt formulate de cei care nu gîndesc sau nu sunt în stare să gîndească cu propriul cap. Producătorii de standarde duble sunt ticăloșii, adică aceia care aplaudă cînd sunt omorîți cei pe care ei îi socotesc ”dușmani” sau cînd favoriții lor nu se opresc din comiterea crimelor, cu arme primitive sau cu cele mai noi invenții tehnologice. Ca să dau exemple recente, standarde duble sunt vehiculate cînd respectivii cred că pacea negociată este bună în conflictul dintre Israel și Hamas (sprijinită de Iran, Rusia, Qatar și alte state, musulmane sau nu), dar că nu este bună în războiul dintre Rusia și Ucraina.
Am învățat enorm de la Herodot, Sun Tzu, Woodrow Wilson și de la profesorii mei americani de strategie, intelligence, diplomație și relații internaționale. Iar în Cyberspace, în marile biblioteci ale lumii sau chiar în cele mai modeste, accesul (uneori diferențiat și selectiv) la colecțiile nenumărate de reviste de specialitate, la studiile și cărțile scrise de reprezentanți ai celor mai diverse școli strategice sau de gînditori independenți, te pune în contact cu înalte standarde analitice, teoretice și conceptuale.
Herodot afirma că ”Nu există om atît de nechibzuit care să prefere războiul păcii. În vreme de pace, fiii își îngroapă tații, iar în vreme de război, tații își îngroapă fiii.” Este o judecată cu caracter universal, dar poate că nici natura umană nu mai este ce a fost, din moment ce s-au înmulțit indivizii care preferă războiul. În conformitate cu logica ”părintelui istoriei”, ori aceia nu (mai) sunt oameni, ori nechibzuința s-a banalizat. Și totuși, banalizarea nechibzuinței este o constantă a comunităților populiste, de la Atena democratică în care ”majoritatea” l-a condamnat la moarte pe Socrate, pînă la marile aglomerări urbane în care incitarea gloatelor a împins la protestele de glorificare a actelor organizației teroriste criminale Hamas.
Am așteptat douăzeci de ani pentru a scrie cu sens despre războiul din Afganistan. Dintre nenumărate variabile și dimensiuni, analiza și comparațiile dintre judecățile privind pacea și războiul făcute după 9/11 și cele formulate de cei care au pus capăt celui mai lung război din istoria Americii, republicanul Trump și democratul Biden, sunt cele mai fascinante. În ciuda obiecțiilor formulate acum doi de tot felul de cîrcotași, o Americă în război cu talibanii ar fi fost acum în imposibilitatea de a sprijini substanțial Ucraina și Israelul. Iar revenirea în spațiul public a ipotezei atacării Taiwanului de către China este înfricoșătoare.
Nu știu dacă voi avea zile ca să asist la sfărșitul războaielor deschise în ultima vreme. Știu însă cu siguranță că au fost infirmate ipotezele la modă privind diminuarea în lume a violenței, războaielor civile, violenței domestice, pogromurilor, războaielor internaționale.
