Orbirea Occidentului față de  Rusia și improbabila soluție diplomatică

Timp de lectură 8 min.

Jean-Sylvestre Mongrenier, autor împreună cu Françoise Thom al unei cărți-sinteză Géopolitique de la Russie (2016, 2022), cercetător la Institutul de Geopolitică (Universitatea Paris VIII), a publicat recent analiza pe care o reluăm mai jos:

« De la „revirimentul triumfalist” al lui Vladimir Putin de la sfârșitul anului 2023, mulți comentatori au speculat asupra unui aranjament de tip „pace pentru teritorii”. Soluționarea „conflictului” s-ar baza pe interesul comun bine înțeles. Nimic din discursul geopolitic rus sau din raportul de forțe de pe teren nu indică însă această direcție: Rusia poartă un război total împotriva Ucrainei, pentru a o șterge de pe harta politică. În mod clar, occidentalii trebuie să-și revizuiască concepția despre evoluția istoriei.

Să trecem peste faptul că e o impostură să pretinzi că știi mai bine decât Putin și ai săi siloviki care sunt „interesele” lor, presupus compatibile cu cei pe care îi desemnează drept dușmani („Occidentul colectiv”). Într-adevăr, sacrosantul termen de interes a căpătat o asemenea extindere în limbajul politic occidental, încât nu mai înseamnă mare lucru. A devenit sinonim cu motiv sau mobil. A spune despre un actor politic că a acţionat conform intereselor sale înseamnă a afirma că a avut motive să acţioneze în această direcţie. Acest truism nu este fals, dar nu are nicio valoare euristică sau prospectivă.

Despre „interesele” sacrosante

Acest mod de a vedea lucrurile și de a interpreta evoluția istorică este manifestarea unui economism reductiv care denaturează relația noastră cu lumea și ne distorsionează înțelegerea evenimentelor, în acest caz întoarcerea pe continentul european a războaielor de cucerire și a darwinismului geopolitic, susținut cu voce tare la Moscova. În fruntea „civilizației lor de stat” eurasiatice, liderii ruși au lansat un atac asupra unei civilizații occidentale pe care o denunță ca fiind coruptă și respingătoare. Din acest unghi, războiul din Ucraina, ireductibil la un conflict teritorial, marchează revenirea „războaielor de opinie”, adică a unor ciocniri ideologice armate majore.

Dintr-o astfel de perspectivă, cum rămâne cu axiomatica interesului? Ar fi greșit să vedem în psihologia reductivă a lui homo economicus, aplicată la chestiuni strategice, militare și geopolitice, consecința „neoliberalismului” contemporan, ridicată în cauzalitate diabolică. Într-o lucrare clasică, Albert Hirschman arată că discursul intereselor însoțește dezvoltarea statului modern, un tip de unitate politică care pretinde monopolul violenței fizice legitime. În fața unei nobilimi rebele, înclinată spre dueluri și utilizarea armelor, acest discurs pune în valoare comportamentul înțelept, rațional și calculat, spre deosebire de pasiunile distructive și izbucnirile violente.

În secolul al XVIII-lea, progresul „ideilor filozofice”, dezvoltarea comerțului și începuturile „revoluției industriale” au promovat ideea „păcii prin comerț”. Montesquieu o formulează astfel: „Efectul natural al comerțului este de a aduce pace. Două națiuni care negociază între ele devin reciproc dependente: dacă una are interes să cumpere, cealaltă are interes să vândă; iar toate uniunile se bazează pe nevoi reciproce” (cf. Despre Spiritul Legilor, cap. XX, 1748). Ulterior, Benjamin Constant va prelua tema, cu afirmarea „libertății Modernilor”, centrată pe sfera privată, schimburi şi interese comerciale, trebuind să asigure pacificarea internaţională (cf. Despre libertatea Anticilor faţă de cea a Modernilor, 1819).

Progresul științific, tehnic și economic extraordinar al secolului al XIX-lea a propulsat spre firmament ideea de „pace prin comerț”, care a devenit un laitmotiv al modernității triumfale. Războiul și industria au fost considerente contradictorii până când cele două conflicte mondiale ale secolului XX au contrazis această idee. Societățile industriale occidentale experimentează atunci partea negativă a modernității. Prăbușirea „lumii de ieri” (Stefan Zweig) deschide o criză profundă a civilizației.

La sfârșitul Războiului Rece („Războiul de cincizeci de ani”, potrivit lui Georges-Henri Soutou) ideea a revenit în forță în dezbatere. Intrarea într-o nouă fază a mondializării (în engleză, „globalization”) se presupune că, dacă nu chiar eradică războiul, măcar îi limitează manifestările la formele așa-zise „asimetrice”, în teatrele exotice, departe de zonele centrale pentru sistemul-lume. Nici lupta împotriva terorismului jihadist, într-un arc de criză care se întinde „de la Marrakech până în Bangladesh”, nu pare să invalideze teza păcii prin comerț, cel puțin ca idee de moderare.

Cu siguranță, societățile occidentale postmoderne nu au căzut complet în irenism, dar conflictele dintre națiunile din „Prima lume”, adică țările dezvoltate, ar trebui să se desfășoare doar în sferele tehnoștiinței, industriei, comerțului, finanțelor și rezervelor valutare. Pe scurt, o nouă formă de mercantilism care – datorită regulilor de disuaziune nucleară, a evoluției sensibilităților în Occident și a interdependenței națiunilor – ar exclude un conflict armat interstatal major. Războiul nu e profitabil, este irațional, a venit vremea „geoeconomiei”.

Puterea afectelor și a pasiunilor

În timp ce partidul-stat chinez încă își ascundea jocul (vizibil pentru cei care voiau să vadă), Putin a fost primul care și-a dezvăluit programul său geopolitic revizionist, cu accentele sale belicoase. „Din 25 aprilie 2005, președintele rus […] s-a referit la căderea URSS drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”, nu mai există niciun motiv să punem la îndoială viziunea lumii care e prevalentă la Moscova”, a scris Thérèse Delpech (cf. L’ensauvagement. Le retour de la barbarie au XXIe siècle, Grasset, 2005).

La scurt timp după, stăpânul Kremlinului a rostit un discurs demn de Războiul Rece în fața unui public de politicieni și experți occidentali neîncrezători (discurs de la München, 10 februarie 2007). În anul următor, a trecut la fapte, a invadat Georgia, a dezmembrat-o și a pus guvernul acesteia pe orbita sa.

Ce contează faptele și desfășurarea abuzurilor rusești, din Caucaz până în Orientul Mijlociu, din Crimeea și Donbass, liderii occidentali și lumea expertizei se chinuie din greu să deschidă ochii: ceea ce se întâmplă nu contează. Nu se potrivește cu viziunea lor asupra lucrurilor, cea a unei lumi guvernate de procese de lungă durată, de parcă legea intereselor bine înțelese ar fi o viclenie a istoriei care duce către tărmuri definitiv pașnice.

Pe scurt, piața globală și consumismul universal ar trebui să sfârșească prin a îneca dorința de putere și extinderea dominației. În pofida titlurilor și noilor declarații cu privire la întoarcerea tragediei sau a istoriei, această viziune asupra lucrurilor rezistă. În ciuda persistenței războiului din Ucraina, care arată dorința lui Putin a o distruge, înainte de a merge mai departe, și a problemelor de aprovizionare a armatei ucrainene,  ideea dominantă rămâne că situația este gravă, dar nu atât de tare, la final va fii bine.

Împotriva acestui istoricism al săracului, să ne referim la viziunea clasică asupra istoriei, așa cum este prezentată în lucrarea lui Raymond Aron (vezi în special L’Aube de l’histoire universelle, conferință susținută la Londra, în 1960). Aron notează realitatea proceselor pe termen lung – istoria ca proces – care constrâng actorii istorici (strict vorbind, noi nu facem istoria). Dar nu reduce dialectica forțelor profunde la un set de factori globalizatori, o formă secularizată de providență.

În ceea ce-i privește pe oamenii– politicieni, diplomați și strategi în primul rând – ei au într-adevăr o anumită libertate de acțiune: istoria nu este doar „proces”, este și „dramă”, în sensul de accident sau chiar de contingență istorică. Într-adevăr, acţiunea umană nu este reductibilă la logica interesului; amestecă pasiuni și rațiuni. În ceea ce privește relațiile dintre orașe, națiuni și imperii, lăcomia, frica și dorința de a domina (libido dominandi) sunt toate date fundamentale care animă oamenii și grupurile politice pe care le formează. Într-adevăr, Tucidide dezvăluise totul în urmă cu două mii și jumătate de ani (vezi Războiul Peloponesiac).

În loc de concluzie

Să mergem mai departe. Apelul lui Putin la mitologia ruso-eurasiatică rezonează cu experiența istorică a ideocrațiilor secolului XX, ai căror lideri au știut să mobilizeze forțele profunde ale psihicului colectiv („Umbra” despre care vorbește Carl G. Jung). Iar discursul anti-occidental pe care îl servește țărilor din Africa, Asia și America Latină („Sudul Global”) face parte din această logică. În fața puterii imaginilor și afectelor arhetipale, trebuie să ne temem că apelurile liderilor occidentali pentru interese bine înțelese, includerea și reforma instituțiilor de la Bretton Woods, nu au suficientă greutate.

Prin urmare, este important ca Occidentul să gândească răul, să devină conștient de urgența și gravitatea amenințărilor și să identifice inamicul. Să vedem în acest termen nu belicism, ci dorința de a pune un diagnostic și de a oferi răspunsuri (« challenge-and-response » al lui Toynbee). Și asta începe cu cu terapia luminii. În situația geopolitică actuală, Europa, chiar mai mult decât America, trebuie să depășească sindromul Hamlet, acest prinț melancolic, fără voință, prins într-o furtună de pasiuni cărora le ignoră cauzele și consecințele ultime. »

Sursa: Desk-Russie.eu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.