Săptămâna acesta Guvernul Ciolacu și-a asumat răspunderea pe un pachet pestriț de măsuri ce nu pot fi numite de reformă, ci mai degrabă de deschidere a unei etape de politici de austeritate. S-a spus de mult că modelul de dezvoltare al Române e, pe fond, unul al populismului economic. E bazat pe consum, pe import, pe deficite (al bugetului de stat și extern), pe o pondere prea mare a pensiilor și a costului salariaților la stat în raport cu procentul din PIB care este colectat la buget. Ecuația nu putea dura la nesfârșit.
Politic vorbind, modelul s-a bazat pe o combinație, care nici ea nu poate fi veșnică, de utilizare a statutului de membru UE mai sărac, deci primirea de bani europeni, apoi garanții formale și informale din partea instituțiilor financiare ale UE, care ne-au permis să ne împrumutăm mai ieftin, plus păstrarea unei monede naționale (deși prin tratatul de aderare ne-am asumat ținta euro, dar n-am fost coerenți în acest sens), care permite ajustări, mai ales câtă vreme polul de competență la nivelul politicilor financiar-economice rămâne la BNR.
Această enumerare rapidă și probabil incompletă e făcută pentru a sublinia măsura în care acest model face România încă mai dependentă de contextul internațional decât era în criza din 2008-2009. Atunci s-au încercat, parțial s-au și obținut, ajustări care au făcut țara noastră mai credibilă în fața creditorilor (inclusiv a FMI) și mai eficientă, noul Cod al Muncii fiind în acest sens o reformă decisivă. Dureroasa austeritate de atunci a fost însă contestată vehement de USL (PSD-PNL) care, după ce a venit la putere în 2012 nu numai că s-a bucurat de rezultatele deciziilor din 2009-2010, dar a profitat de contextul favorabil ca să refacă multe din greșelile care duseseră România spre faliment.
Cristian Grosu a publicat recent pe cursdeguvernare.ro un articol lămuritor, « Șamanii și vracii economiei: oamenii din spatele măsurilor fiscale », în care explică turnura luată de politicile economice în vremea guvernului Ponta și îi numește pe cei care au inspirat aceste politici și care se regăsesc acum și printre cei care au fost în spatele pachetului de măsuri promovat de premierul-președinte PSD Ciolacu: « Vreme de 9 ani, au produs știința economică de la baza situației de azi: când încearcă să stingă cu gaz focul pe care l-au întreținut în tot acest timp zi și noapte prin alte măsuri fie antieconomice, fie antibugetare »
Nu-i numesc aici pe cei trei economiști cu titluri înalte, important e să înțelegem măsura în care lipsa de transparență ce a caracterizat de la început colaborarea durabilă Iohannis-PSD, în ciuda unor conflicte publice de proporții, a ascuns o continuitate a populismului economic. Iar când acesta ajunge în impas, soluțiile cu care vin pe filiera tehnocraților PSD sunt, în mod logic, socialiste.
Pe termen scurt, anunțarea creșterii fiscalității poate va fi un semn care să fie inițial recepționat pozitiv de către piețele financiare pentru că cifrele pot arăta perspectiva unui deficit bugetar sustenabil. Pe termen mediu însă nu este deloc clar dacă nu va fi nevoie de măsuri de austeritate mai dure, mai ales din punctul de vedere al electoratului PSD. Speră oare actuala coaliție că aceste măsuri sunt suficiente și că pot evita să ia altele, cel puțin până la sfârșitul anului electoral 2024? E un pariu greu de ținut.
Faptul că pachetul la care s-a ajuns a fost pregătit luni de zile și a ieșit atât de incoerent, cu schimbări de ultim moment, cu mari întrebări referitoare la constituționalitatea sa și cu dificultățile de a-l explica publicului, deschide perspective sumbre actualei construcții guvernamentale. Aceasta nu va cădea în Parlament, oricum pare că nici nu are cine să depună moțiune de cenzură și istoria coalițiilor din România ne spune că ele nu se rup în astfel de momente de criză, ci în urma unor jocuri politice legate de perspectivele electorale ale partidelor din coaliția respectivă. Există totuși o excepție, în 2009, dar coaliția PSD-PDL oricum nu părea că poate funcționa dincolo de acel an. Dar, ca și atunci, avem acum o combinație între perspectiva alegerilor, care se apropie cu repeziciune, cu tensiuni pe piețele financiare. În 2009 era deja o criză globală, acum vorbim mai ales de riscuri, dar ele găsesc o Românie fragilă atât financiar-economic, din cauza deficitelor suprapuse, social, din cauza scăderii puterii de cumpărare produse de inflație, și politic, din cauza lipsei de credibilitate a guvernanților, la care se adaugă perspectiva creșterii influenței unui partid cu discurs populist-antieuropean. Un populism cu care chiar Guvernul a intrat în competiție, spre exemplu prin retorica împotriva Austriei, adică a țării care deține majoritatea băncilor prin care intră finanțările externe.
Toate cele de mai sus erau însă cunoscute din momentul formării actualului guvern. Se (re)pune întrebarea de ce președintele PSD a acceptat această misiune imposibilă? Un răspuns este că a fost nevoit să o facă. Actualul pachet este de facto un mini-program de guvernare al unui guvern care, să nu uităm, nici nu a venit cu un adevărat program de guvernare. În mod normal, negocierile politice asupra acestui pachet de măsuri (probabil și referitor la altele, pe care le vom afla treptat) trebuiau să aibă loc înaintea constituirii coaliției în noua formă cu premier de la PSD.
Subliniem aici faptul că, în ciuda sentimentului de precipitare și de criză în care sunt asumate actualele decizii guvernamentale, ele nu pornesc de la o situație care nu era cunoscută, norii negri existau de mult, necesitatea unor ajutări bugetare era evidentă la data intrării în funcție a actualei echipe guvernamentale.
În aceste condiții, este foarte probabil ca presiunea publică din această perioadă să pună la grea încercare voința guvernamentală și/sau voința fiecăruia dintre partide de a merge mai departe. E un moment în care lupta internă în fiecare din partide se poate reaprinde. E greu de crezut că aparenta trezire din morți a luptei împotriva corupției să fie un argument suficient ca toți să stea cuminți. La riscuri imediate se poate adăuga și cel al unui umilitor eșec la nivelul verificării de către CCR a constituționalității unora dintre măsurile propuse.
Dacă am identificat aceste riscuri, se impune întrebarea referitoare la alternativele politice. Opoziția parlamentară, dincolo de un UDMR care se (re)orienteză rapid în funcție de circumstanțe, nu numai că e imposibil să se coordoneze, dar nici USR, nici AUR nu au demonstrat că au pachete de soluții alternative.
Acum era momentul ca USR să-și prezinte politicile economice și experții care, spre deosebire de cei ai PSD, să își asume deschis soluțiile propuse. Putem critica coaliția PSD-PNL, dar deocamdată trebuie să o facem recunoscând absența unei alternative (mai) serioase.
Drama României de azi nu este deci că trece printr-o perioadă economică complicată, în actualul context nici nu e de mirare, ci că soluțiile pentru a depăși criza apar lipsite atât de o fundamentare economică credibilă, cât și de legitimitate politică, nu sunt rezultatul unor politici publice asumate prin programul fiecărui partid, sau prin negocierea unui program de guvernare demn de acest nume. Câtă vreme partidele rămân forme fără fond, să nu ne mirăm că votăm degeaba. Și că decizii politice cu impact major sunt luate plecând de la pseudosoluțiile unor « șamani și vraci ai economiei ».
