Ori de cîte ori România este comparată cu statele din același areal geografic și geopolitic (Europa), sau din aceeași familie politico-militară (NATO) ori economico-politică (Uniunea Europeană), constatarea este aceeași: la dimensiunile pozitive sau care arată realizări țara noastră este pe ultimul loc sau pe penultimul (rivala noastră este invariabil Bulgaria), în vreme ce la dimensiunile negative este pe primul loc. Sunt zeci de indicatori, dimensiuni, domenii de activitate, situații, – de la mortalitatea infantilă și performanțele sistemului de sănătate la numărul cel mai redus de cititori și cea mai ridicată rată a deceselor din accidente rutiere, – dar nu am de gînd să le repet, pentru că am mai scris despre subiect, chiar pe acest website, iar unii s-au înfuriat ori entuziasmat, și mă abțin să pun diagnostice sau să le răspund[1]. Dacă analizezi clasamentele în detaliu și în ansablu, iar apoi tragi concluzii, este greu să eviți pesimismul, chiar depresia.
Înaintea sărbătorilor, mă gîndesc să abordez părțile pozitive și optimiste ale demersului comparativ privind țara noastră. Și să mă îndrept către cercetarea cauzelor, a variabilelor independente și a celor intermediare, fără a le epuiza.
Dacă ne comparăm cu statele din Africa, Asia sau chiar din alte părți ale lumii, stăm mult mai bine [2]. Diferite think tanks, reviste, organizații internaționale publică anual o serie de indexuri despre situația la nivel mondial[3]. Ele sunt motive de optimism, dacă te uiți în josul listei. Ca să rămîi optimist, mai bine nu te uiți la partea de sus a listei și la explicații.
Cel mai educativ exercițiu este să ne comparăm cu noi înșine. Poate în felul acesta îi vom ajuta să-și înțeleagă eroarea cognitivă și morală pe aceia dintre noi care, în proporții parcă tot mai ridicate, consideră că ”era mai bine înainte, în comunism”. Am explicat pe larg diferitele forme de brainwashing (”spălare pe creier”) care îi împing pe indivizi din generații diferite să creadă asemenea aberații [4]. Cei care cred așa ceva nu au înțeles niciodată ce a fost (și rămîne) comunismul, nici cel autohton, nici cel mondial. Pentru cei care vor să înțeleagă cum s-a trăit în comunism în România, în ce hal se degradaseră sistemul, societatea, economia, viața de zi cu zi, mentalitățile, indivizii, în primele decenii și în ultimii ani, le recomand să citească jurnalul publicat recent de Ana Blandiana [5]. Iar supraviețuitori ai regimului penitenciar comunist au povestit lucruri pe care mulți preferă să le facă uitate, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Sunt două categorii de martori care refuză să recunoască modul în care au trăit și propriul colaboraționism. Din punct de vedere statistic este vorba de milioane de concetățeni. Sunt cei care au trăit în regimul comunist ca struții cu capul în nisip, de frică să nu fie luați la ochi de autorități, prefăcîndu-se că nu văd crimele și nu înțeleg natura malefică a regimului, dar care ulterior au pretins că ”au trăit bine”, alături de cei care chiar au avut privilegii. Mai periculos, sunt și cei care au avut parte de norocul și fericirea de a trăi prăbușirea regimurilor comuniste în 1989, dar care imediat au devenit colaboraționiști ai fesenismului, mișcarea politică cu o largă susținere populară: 85% din electorat a votat pentru Ion Iliescu, nonagenarul pe care abia acum îl cercetează procuratura militară pentru legăturile cu cercurile sovietice de putere. Singura dată cînd Iliescu și organizația sa hegemonică au fost înfrînți a fost în 1996, de către Convenția Democratică Română, legată de personalitatea lui Corneliu Coposu și de aliații săi din politică și societatea civilă (am scris o carte despre acele memorabile experiențe). A fost suficient pentru a pune România pe traiectoria corectă. Or, pentru a înțelege substanțialele realizări din ultimele decenii, dimensiunile multiple ale reformelor și progresului, să comparăm România din perioada 1990-1996 cu cea din perioada actuală. Sunt peste 50 de dimensiuni pe care le-am identificat și de care ar fi indicat să se țină seama (de pildă, libertatea de mișcare în Europa și în lume, nivelul de prosperitate și de sărăcie, posibilitatea de a te educa oriunde în lume, oportunitățile de afaceri, calitatea vieții parlamentare, transparența guvernamentală, integrarea în NATO și UE, cu tot ceea ce decurge, inclusiv protecția împotriva amenințării imperialiste rusești).
Ca să înțelegem unde suntem în secolul XXI, ar trebui să înțelegem starea ”țărillor române” acum 400-500 de ani, mai ales enormele decalaje față de Occident (sau chiar față de Constantinopolis), cum s-a realizat cu întîrziere modernizarea economică, socială și politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX (vezi Marea Unire), care au dus la reducerea enormelor rămîneri în urmă, cum a stagnat din nou România în comunism și cum s-au acumulat alte decalaje, în vreme ce în lume se petreceau ”miracolul britanic”, ”miracolul japonez”, ”miracolul german”, ”miracolul italian” și altele, precum și noile stagnări din perioada fesenistă[6]. Deși România se află acolo unde știm, marile realizări istorice de dinainte de instaurarea comunismului și de după căderea sa, au condus la o reducere a decalajelor.
Înainte de a încheia, o scurtă precizare. Clișeul mediatic și public predominant este de a da vina pe autorități, guverne, partide, pentru eșecuri, pentru tot ceea ce este negativ în România. Este doar o fațetă, iar soluția este politica în interes public și good governance. Starea morală și intelectuală a națiunii este însă cealaltă explicație pentru nereușite. Prin urmare, un imperativ este de a conștientiza care este responsabilitatea colectivă, comunitară și individuală a fiecăruia la această stare de fapt, și de a face ceva constructiv pentru ieșirea din pasivitate și impulsionarea dinamismului social. Altminteri, niciodată nu vom recupera pe deplin decalajele.
NOTE:
[1] Vezi Dan Pavel, ”Dublul standard,” Sens Politic, 3 februarie 2023, https://senspolitic.ro/dublul-standard/.
[2] Este utilă cercetarea modului în care s-au dezvoltat statele care au făcut parte din imperiile coloniale europene (britanic, francez, spaniol, belgian, olandez, german, italian, danezo-norvegian). Toate au fost imperii maritime. Paradoxul este supraviețuirea celui mai întins imperiu colonial terestru, cel țarist, în formă sovietică, iar acum în formă postcomunistă, în care mai bine de o sută de națiuni au fost împiedicate să ajungă la autodeterminare, și care continuă să fie o amenințare de securitate, inclusiv pentru noi.
[3] Dintre zecile de indexuri pe care la folosesc în textele mele de comparative politics, recomand deocamdată ”Fragile States Index” (care a înlocuit indexul statelor eșuate), ”Democracy Index”, ”Human Development Index”.
[4] Dan Pavel, Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism (Iași: Polirom, 2017), mai ales în capitolul ”Natura regimului precedent & natura răului anterior”.
[5] Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988-12 decembrie 1989 (București: Humanitas, 2023).
[6] Vezi Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010) (Iași: Polirom, 2010).
