În ceea ce a avut mai împortant şi durabil, Nelson Mandela rămâne parte din veacul XX, al cărui actor şi martor privilegiat a fost. Opţiunile sale, de la radicalismul revoluţionar al începuturilor până la maturitatea pragmatică a anilor de guvernare, sunt modelate de amprenta conflictelor şi a utopiilor.În locul mitizării sau demonizării, perspectiva moderaţiei va prefera, invariabil, această politică intelectuală a nuanţelor şi încadrării contextuale.
Africa de Sud- o identitate scindată.
Africa de Sud, în care Mandela se naşte în 1918, este o naţiune a cărei identitate politică şi intelectuală se hrăneşte din tensiuni, tragedii şi războaie. Memoria confruntării militare dintre republicile bure şi Anglia este încă vie, iar proiectul unei cooperări dintre populaţia vorbitoare de afrikaans şi englezi este departe de a fi popular. În fapt, ostilitatea dintre cele două segmente ale blocului demografic european nu se va stinge niciodată, iar politica de segregare rasială se cere citită ca un triumf târziu ale celor învinşi de Imperiul Britanic.
Căci rădăcinile bigotismului teribil şi monstruos al regimului de apartheid se află în această mitologie naţionalistă ce exaltă puritatea rasei şi celebrează imaginea Republicilor întemeiate pe sânge curat şi pe credinţă în Dumnezeu. Niciodată împăcat cu ideea subordonării faţă de “colonialismul” englez, un segment influent al comunităţii bure se va opune simbolic, la 1914, ca şi la 1939, intrării in război alături de Aliaţi. Pragmatismul cosmopolit al unor politicieni precum feldmareşalul Smuts este privit ca o trădare, iar idealul ultim la care se referă radicalii afrikaaner este acela al unei comunităţi care să fie expresia poporului ales,prin eliminarea dominaţiei britanice şi prin subordonarea brutală a populaţiei africane.
Anul 1948 este anul în care această utopie rasistă şi naţionalistă capătă contur, o dată cu victoria Partidului Naţional- noul premier, Daniel François Malan, este întruchiparea acestui ethos al revanşei şi al intoleranţei. Legile de segregare rasială sunt dublate de un efort, deliberat şi tenace, de constituire a unui capitalism afrikaaner,epurat de influenţe britanice.Fundamentalismul rasist se întâlneşte cu o viziune izolaţionistă şi autarhică. Ostillitatea faţă de Marea Britanie duce la proclamarea republicii şi la retragerea din Commonwealth.
În egală masură, 1948 este un punct de răscruce pentru albii sud- africani înşişi. Hegemonia Partidului Naţional modifică profilul statului însuşi. Proclamarea şi permanentizarea stării de asediu sunt complementul natural al unei politici din ce în ce mai represive. Cetatea ideală elogiată de mitologia oficială devine o naţiune ce se sprijină pe armată, poliţie şi serviciile secrete spre a supravieţui.
Comunism şi naţionalism african
Afirmarea politică a lui Nelson Mandela se face pe fundalul exacerbării tensiunilor provocate de intransigenţa regimului născut la 1948. Decolonizarea întăreşte un sentiment al urgenţei la nivelul populaţiei africane.Sinteza de naţionalism şi marxism-leninism este matricea ideologică ce domină formaţia intelectuală a tânărului Mandela. Trecerea Congresului Naţional African de la revendicările paşnice la lupta armată este un alt simptom al mutaţiilor pe care le provoacă acest nou context.
În fapt, întâlnirea dintre mişcările de eliberare naţională şi lagărul comunist este una dintre cele mai semnificative evoluţii ale acestui timp, iar efectele perverse ale contaminării totalitare sunt vizibile până târziu, în dinamica naţiunilor independente. Pentru naţionaliştii din Africa de Sud, Rhodesia, Angola, Namibi, Mozambic, Cap-Verde, Guineea Bissau, modelul contrapus colonialismului este arhitectura inspirată de teologia comunistă. Sovieticii şi aliaţii lor, (cei responsabili pentru menţinerea în sclavie a Europei Centrale şi de Est ) sunt priviţi ca emisari ai progresului şi egalităţii politice. Marxism- leninismul a eradicat rasismul, iar ficţiunea de carton a fraternităţii între naţiunile sovietice este acceptată, fără rezerve critice. Vârf de lance al acestui mesianism sovietic în Africa este Cuba lui Fidel Castro-misiunea incredinţată lui în Angola este aceea de a înfrunta imperialismul la el acasă, fiind profetul înarmat al lumii comuniste.
Opţiunile politice de început ale lui Nelson Mandela sunt de plasat în acest spaţiu al dinamicii ideologice a “războiului rece”. Congresul Naţional African nu face excepţie de la această aliniere pro-sovietică:militanţii săi beneficiază de sprijinul logistic al statelor comuniste, iar retorica este anti-capitalistă şi anti-occidentală. Escaladarea din anii şaptezeci şi optzeci este tragică. Războiului din Angola îi corespunde un război civil, în care practicile de guerillă ale Congresului Naţional African sunt replica în oglindă a represiunii pe statul sud -african o dezvoltă, în cadrul stărilor de urgenţă.
Tranziţie şi compromis
Eliberarea din 1990 a lui Nelson Mandela este expresia intrării într-o nouă vârstă istorică. Gradual, dincolo de asperităţi şi de vărsări de sânge, dincolo de neîncredere, tranziţia democratică se desenează în contrast cu scenariul confruntării şi exterminării reciproce. Ca şi în Spania ori Europa centrală, le revine tocmai vechilor inamici datoria de a imagina un parcurs paşnic,în afara tentaţiilor sanguinare. Relaţia stabilită între De Klerk şi Mandela este ipostaza palpabilă a unei moderări politice simbolice. Fostul revoluţionar negociază cu politicianul a cărui carieră debutase sub imperiul rasismului de stat.
În această capacitate de adaptare şi de privilegiere a compromisului stă meritul incontestabil al lui Nelson Mandela. Fără a ceda tentaţiilor autocratice şi populiste ce au însemnat ruina altor naţiuni, Nelson Mandela a acceptat ordinea democraţiei liberale şi a pieţei libere ca temelii ale viitorului Africii de Sud. Mandela a avut tactul de a gestiona un parcurs ce culminează cu Constituţia multirasială din 1996.Moderaţia a fost preferată intransigenţei oarbe.
Moştenirea cea mai importantă a lui Nelson Mandela este această ordine juridică pluralistă ce contrastează cu deriva tiranică din Zimbawbe. Constituţia Africii de Sud este legatul vizibil şi remarcabil al acestei tranziţii democratice ivite din traumele veacului trecut. Întemeiată pe demnitatea umană şi pe preţuirea garanţiilor juridice ale libertăţii, legea fundamentală a Africii de Sud este alternativa istorică la barbarie, ură şi fanatism. Este, acesta, un triumf al moderaţiei şi al înţelepciunii, în contra a toate şi a tuturor.
Articol apărut inițial în publicația electronică LaPunkt.ro
