La cîteva luni după ce a împlinit 100 de ani, Henry Kissinger a încetat din viață. Cînd am citit știrea, mi-a venit în minte un episod. L-am întîlnit ocazional în anii ’90, la Washington, D.C., primul impuls a fost să scriu despre semnificația acelei întrevederi pentru mine, dar o asemenea amintire personală are sens dacă îmi voi scrie memoriile. Mai mult decît orice altceva contează moștenirea sa politică, mai controversată în 2023 decît în 1973, dar în același timp mult mai apreciată. Afirmația se bazează pe faptul că în ultima jumătate de secol au apărut noi informații, documente, mărturii și cercetări privind anii ’60 și ’70 în întreaga lume, în cadrul și în afara Războiului Rece. Revizionismul istoric privind perioada postbelică are de luptat cu standardele duble și falsificările comise de actori individuali și colectivi, istorici sau political scientists, care fie erau prea partizani, fie prea deficitari profesional și intelectual pentru a înțelege semnificațiile complicatelor dimensiuni ale unei intense perioade.
Am să mă opresc doar asupra unor aspecte. Pe celelalte le voi dezvolta într-un text complex privind rolul Statelor Unite ale Americii în conflagrațiile dintre Primul Război Mondial și actualele conflicte din Ucraina și Israel-Gaza. O parte a temei a fost deja abordată în volumul meu Războaiele neterminate din era Facebook din 2019, în care printre altele anticipam viitoarele războaie ale Rusiei. Or, Kissinger și-a dedicat cariera oficială și cea postbirocratică urmăririi intereselor naționale americane într-o luptă pe plan global în care principalii adversari sau aliați erau angajați în ”războaie neterminate” sau în conflicte (aproape) imposibil de reglementat. Moștenirea sa politică este legată în primul rînd de efortul de a asigura Americii nu supremația mondială, așa cum acuză mulți, ci poziția de leadership. Spre deosebire de puterile imperialiste clasice, America nonconvențională a lui Kissinger căuta să găsească întotdeauna ”an exit strategy” (o strategie de evacuare) din invazii ori intervenții externe sau un parteneriat geopolitic cu cei mai puternici adversari (vezi ”străpungerea strategică” inițiată în raporturile cu China comunistă, de către el și Richard Nixon[1]). În viziunea sa, o diplomație înțeleaptă și eficientă este doar aceea care ar împiedica declanșarea unui război între SUA și China comunistă. Pentru strategul american, exista ceva chiar mai important decît cîștigarea războaielor sau încheierea păcii: evitarea intrării în război, mai ales într-unul care putea deveni oricînd de natură apocaliptică.
În 1973, Kissinger și negociatorul nord-vietnamez Le Duc Tho au primit Premiul Nobel pentru Pace, în semn de recunoaștere pentru meritele lor în semnarea Acordurilor de Pace de la Paris, menite să pună capăt celui mai lung război dus de Statele Unite ale Americii și să instaureze pacea între Vietnamul de Nord și cel de Sud. Puține fapte se compară în lume și în istorie cu eforturile reușite de instaurare a păcii, cu negocierile fructuoase pentru armistiții, acorduri, tratate, – coloana vertebrală a diplomației. Asta se știe încă de acum două mii de ani, cînd Evangheliile consemnau pentru eternitate ”Predica de pe Munte” a lui Isus Hristos, care includea ”Fericirile”, iar în particular binecuvîntarea – ”Fericiți făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” Împotriva inepțiilor propagate de tot felul de semidocți sau partizani înveninați ai războaielor, cei care vor încheia pace în războaiele dintre Rusia și Ucraina, dintre Israel și Hamas (comunitatea internațională și opinia publică nu sunt interesate de celelalte războaie, dintre care unele cu consecințe și mai grave), vor primi recunoașteri și premii similare, pentru simplul motiv că este infinit mai greu să faci pace decît să declanșezi războaie.
Kissinger a fost un ”făcător de pace” în mai multe părți ale lumii.
Dar recunoașterea meritelor sale și răsplătirea sa au provocat reacțiile furibunde ale stîngii internaționaliste, ani de zile manipulată subtil și/sau sponsorizată financiar de către serviciile de poliție politică ale Uniunii Sovietice. Principalul om de stat american pe plan internațional, adesea mai influent decît președinții americani, era acuzat de crime de război și de crime împotriva umanității[2]. De fapt, acuzația era împotriva SUA, demonizată ca ”putere imperialistă”, în a cărei diplomație în diferite părți ale lumii Kissinger avusese rolul decisiv. Nu voi discuta aici despre acuratețea învinuirilor, ci despre cine se afla în spatele acuzațiilor împotriva celui mai important reprezentant al diplomației americane, precum și despre standardele duble.
Kissinger a deținut pozițiile cheie de National Security Advisor și Secretary of State între 1969 și 1977, în două administrații. Între 1917 și 1991, Rusia bolșevică/Uniunea Sovietică a comis fără putință de tăgadă mii de crime împotriva umanității, crime de război și crime împotriva păcii, care au avut zeci de milioane de victime. Unele au fost comise în complicitate cu Germania lui Hitler, dar Tribunalul Internațional de la Nürnberg i-a condamnat la moarte doar pe naziști, nu și pe sovietici. De fapt, nici măcar după prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic, nu s-a organizat un Tribunal Internațional pentru judecarea acelor crime. Consecințele imunității imorale conferite URSS de către comunitatea internațională se văd azi, cînd Rusia lui Putin comite nestingherită crime de război și crime împotriva umanității. Or, revenind la URSS, tocmai reprezentanții stîngii internaționaliste, simpatizanții și ”tovarășii de drum” ai comuniștilor sovietici erau cei mai vocali în condamnarea lui Kissinger. Iar din pricina manipulărilor propagandistice sovietice America era privită drept întruchiparea imperialismului. Azi mai sunt puțini care au îndoieli privind caracterul imperialist al Rusiei lui Putin, continuatoarea secolelor de imperialism din timpul URSS și Imperiului Țarist. Acuzarea inamicului tocmai pentru tipurile de rele și crime comise de către sovietici este unul dintre principiile manipulării.
Am scris de curînd despre ”jumătățile de adevăr” care persistă în istoriografia modernă, iar unul dintre exemplele senzaționale era Chile[3]. Ceea ce nu se prea știe despre fostul președinte socialist sau detaliul scos la iveală de arhivele secrete sovietice este că Salvador Allende fusese recrutat de KGB încă din 1953. Cel care avea să fie socotit un martir al stîngii internaționale primea constant stipendii din partea sovieticilor. CIA a cheltuit bani pentru a sprijini contracandidații electorali ai lui Allende, dar a eșuat, în vreme ce KGB a cheltuit și mai mult pentru a susține campania electorală a agentului său de influență și a reușit. În ciuda diatribelor care acuzau SUA, CIA, pe Nixon și Kissinger de amestecul în lovitura de stat împotriva lui Allende, de fapt studiile făcute în ultimele decenii dovedesc că nu au fost implicați. Elementele reacționare din armata argentiniană, forțele de dreapta, cercurile de afaceri, grupările de crimă organizată și generalul Pinochet erau atît de puternici și ar fi avut atîtea de pierdut încît nu au mai avut nevoie de ajutor extern.
HK a avut merite imense în înțelegerile dintre SUA și URSS privind controlul armamentului, în particular al armamentului neconvențional (WMD, arme de distrugere în masă). Or, deși era considerat gînditorul reprezentativ al realismului geopolitic, de fapt în ipostază oficială el se manifesta divers, iar în exemplul invocat aici se comporta mai degrabă în spiritul lui Woodrow Wilson, principalul reprezentant al idealismului politic și internaționalismului liberal, promotorul principiului controlului armamentului, o moștenire politică de la care azi SUA se abate semnificativ, devenind principalul producător și furnizor de armament pe plan mondial[4]. În 1972, Richard Nixon a fost primul președinte american din timpul Războiului Rece care a vizitat Uniunea Sovietică. Asemenea gesturi și altele făceau parte din politica de détente (relaxare) inițiată de binomul Nixon-Kissinger în raport cu principalul adversar geopolitic.
Voi trata separat implicarea lui Kissinger în tratativele de pace dintre Israel și inamicii săi, parte substanțială a moștenirii sale diplomatice și strategice. Nu înainte de a sesiza un paralelism. Cu 50 de ani în urmă, pe 6 octombrie 1973, în mod ”absolut neașteptat”, trupe ale statelor arabe (Egipt, Siria, Arabia Saudită, Iordania, Maroc, Irak, Algeria, Kuwait, Libia), ba chiar și din Cuba, au atacat Israelul, cu sprijinul logistic sau de personal (de pildă piloți de avioane) al unor state comuniste (Uniunea Sovietică, Germania de Est, Coreea de Nord). Palestinienii refugiați în Liban au atacat comunitățile israeliene din preajma graniței. Desigur, cercurile internaționaliste de stînga din lumea capitalistă, Lumea a Doua (cea comunistă) și cvasiintegral Lumea a Treia erau proarabe, antiisraeliane, într-o măsură mai mică antisemite. Pe 7 octombrie 2023, în mod ”absolut neașteptat”, organizația teroristă Hamas a atacat Israelul, declanșînd un pogrom sălbatic asupra civililor și luînd ostatici. Ca răspuns, Israelul a atacat Gaza, cu scopul de a distruge Hamas, ceea ce a declanșat o criză umanitară în rîndul populației civile, folosite ca ”scut” de organizația criminală. Dar în locul unei implicări directe în război, au avut loc proteste propalestiniene, pro-Hamas și antisemite împotriva repercusiunilor atacului israelian asupra civililor în lumea arabă, islamică, precum și în alte state (dar nu în India, statul cel mai populat din lume, nici în China, și nici în statele budiste), ca și în cercurile de stînga extremă. Atunci, implicarea lui Kissinger a dus la descaladarea conflictului, mai ales în raport cu Egiptul și Siria. A fost însă nevoie de mai mult timp și de bunăvoință.
După jumătate de secol, pentru rezolvarea cu ajutorul SUA a complicatelor conflicte și războaie ale lumii în care trăim, este nevoie de timp, înțelepciune, spirit practic, eficiență, adică de negociatori de talia lui Kissinger.
NOTE:
[1] La moartea sa și într-o perioadă de maximă tensiune strategică între Beijing și Washington, Henry Kissinger a fost deplîns de către oficialii chinezi ca fiind unul dintre puținii prieteni americani constanți ai Chinei, unde a fost invitat de peste 50 de ori, după istoricele vizite cu Nixon. Ultima a avut loc în iulie 2023.
[2] Unul dintre cei mai vehemenți critici ai lui Henry K. era Christopher Hitchens, fost troțkist devenit criptoconservator, antisionist devenit antijihadist, strălucit autor britanic aclimatizat în America la fel precum alți reprezentanți ai ”invaziilor britanice” culturale (vezi The Beatles sau The Rolling Stones, ca să nu mai vorbim despre actori, regizori, scriitori, savanți). CH a scris articole, cărți, și a făcut un film despre ”criminalul” Kissinger. Ani de zile, Hitchens apărea și făcea scandal oriunde ținea Kissinger vreun discurs sau participa la vreo conferință. În legătură cu crimele lui Troțki nu s-a agitat niciodată.
[3] Dan Pavel, ”Chile – jumătatea de adevăr”, Sens Politic, 14 septembrie 2023, https://senspolitic.ro/chile-jumatatea-de-adevar/ .
[4] Pentru cei interesați, gînditorul strategic realist Stephen M. Walt a scris recent texte în care pune sub semnul întrebării realismul lui Kissinger.
