Recentul atac de la Muzeul Luvru ne avertizează că barbarii nu mai sunt la porțile orașului, ci chiar pe scena centrală a politicului, culturii, social media și a domeniului moral. Cea mai celebră pictură din lume, ”Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci, a fost profanată de niște ecoteroriști. Ei au urlat în fața publicului șocat: ”Ce este mai important? Arta sau dreptul la o mîncare sănătoasă și sustenabilă?”. Și au mai adăugat ceva de genul ”sistemul nostru de ferme este bolnav. Fermierii noștri mor la lucru”. Din fericire, supa de dovleac pe care au aruncat-o istericii manifestanți nu a deteriorat pictura, care era acoperită cu ecrane protectoare, după ce fusese în trecut ținta unui alt atac aberant, din cu totul alte motive.
Atacurile împotriva operelor de artă motivate de militantismul în sprijinul cauzelor de protejare a umanității în fața schimbărilor climatice sunt demonstrații de iraționalitate și prostie. Distrugerea artei, statuilor, monumentelor, bibliotecilor, muzeelor, arhitecturii, arderea cărților, are o istorie milenară, de la popoarele migratoare la Inchiziție (Index librorum prohibitorum), de la invazia mongolă la nazism și bolșevism. Deși motivațiile au fost diferite, toate intră în sfera abominabilului. Sunt cîteva exemple recente, care merită menționate, pentru a interpreta fenomenul în contextul contemporaneității.
Pe vremea extinderii ”Califatului” ISIS/Daesh în Siria și Irak, teroriștii fundamentaliști islamici au atacat și distrus definitiv capodopere ale artei și arhitecturii universale din diferite perioade, precreștine și creștine. Motivația lor era similară cu cea a mișcării iconoclaste de la sfîrșitul Antichității și începuturile Evului Mediu, una de natură religioasă. La fel, talibanii din Afganistan au distrus giganticile statui sculptate în munte ale lui Buddha (1). Din punct de vedere teologic fundamentalist, acele distrugeri aveau anumite justificări, deși erau aberante. La fel și decapitarea creștinilor și evreilor. Nu este nici o diferență între raționamentul ateilor cu privire la faptul că dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis, și justificările fundamentaliștilor, care în numele unei divinități stabilite arbitrar sau pretins revelate ucid pe toți cei care au alte credințe. Din perspectiva morală a apărării vieții și demnității umane, singura care este universală, acele fapte sunt inadmisibile. Iar atacarea, încercările de a distruge opere de artă, ca să nu mai vorbim de distrugerea lor, nu au o motivații raționale. Ele sunt gesturi teribiliste de PR, menite să atragă atenția opiniei publice.
Ecoteroriștii care atacă opere de artă se expun judecății publice și oprobiului, pentru simplul motiv că sunt proști. Dacă ne uităm la piramida nevoilor (Maslow), foamea (și nevoile fiziologice) și nevoile cognitive & estetice țin de niveluri diferite. Nu satisfacerea nevoilor cognitive și estetice ale oamenilor împiedică realizarea nevoilor fiziologice. Iar nesatisfacerea nevoilor fiziologice nu a fost niciodată o piedică de îndeplinire a aspirațiilor pentru iubitorii de cunoaștere, de artă și cultură, așa cum afirmă clișeele lansate de reprezentanții materialismului vulgar, cei pentru care bucătarii sunt mai importanți decît artiștii, poeții și savanții.
Atacarea în mod specific a capodoperei ”Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci este deja interpretată din diferite perspective. De la Rafael și Hans Holbein la Marcel Duchamp, Andy Warhol și Sophie Mattisse (strănepoata lui Henri), pictorii au făcut imitații sau parodii ale originalului, care rămîne o sursă de inspirație artistică. Analiza științifică a picturii (prin diferite metode) a scos la iveală că inițial Mona Lisa nu avea zîmbet. El a fost adăugat mai tîrziu de maestrul florentin, care a lucrat ani de zile la această operă. Desenele sale și notele de lucru au scos la iveală că Leonardo – care era și pictor, și om de știință – a disecat ani de zile cadavre pentru a le studia anatomia, iar în particular mușchii faciali implicați în zîmbet. Numai după ce a înțeles cum se produce în mod fizic zîmbetul, el a abordat pictura din punct de vedere spiritual, metafizic.
În mod semnificativ, da Vinci a refuzat să picteze tot felul de personaje aristocratice, cărora le spunea că este prea ocupat de matematică, studii strategice, inginerie militară, deci nu mai avea timp să picteze. În mod surprinzător, a acceptat comanda unui negustor, pe nume Francesco di Bartolomeo del Giocondo, de a face portretul soției sale, Monna Lisa del Giocondo (născută Gherardini, cu precizarea că Monna este prescurtarea de la Madonna, adică Fecioara Maria), cu care se căsătorise a treia oară pe cînd aceasta din urmă avea 15 ani. Leonardo s-a îndrăgostit de propria pictură, la care a lucrat mai bine de zece ani, și nu i-a onorat niciodată negustorului comanda, pretextînd că mai are de lucrat, astfel că pictura a rămas în casa lui pînă la moarte. Spre deosebire de artiștii prolifici care semnează zeci de opere pe lună sau chiar sute pe an (de genul Picasso ori Salvador Dali, poreclit Avida Dollars), Leonardo era ”a slow painter”.
Nu mai intru în detaliile picturii, în particular ale fundalului, analizate de critici plastici specializați și artiști, ci mă opresc la unele dintre interpretările figurii umane pictate, care ar putea să explice de ce stîrnește nu doar adorația, ci și ura. Unii au văzut în spatele portretului un autoportret al lui Leonardo, iar mulți au explicat atractivitatea figurii pictate prin aceea că amestecă trăsăturile feminine cu cele masculine, ceea ce i-a dus la ideea de androginie. De alminteri, cei care i-au studiat biografia lui da Vinci, mai ales că și-a ținut ascunse preferințele sexuale, au formulat tot felul de ipoteze sau concluzii. Au ieșit la iveală documente conform cărora în tinerețe el a fost în centrul unui scandal, fiind acuzat împreună cu alți tineri de sodomie (cu prostituați bărbați). Iar biografii săi au ajuns la concluzia că avea orientări homosexuale, avînd legături cu ucenicii săi mai tineri. Cu toate acestea, majoritatea portretelor sale erau de femei.
Alții au interpretat pictura ca pe un omagiu adus mamei sale. Leonardo era copilul nelegitim al unui notar, Piero, și al unei fete de la țară, pe nume Caterina. Chiar anul trecut mi-am luat notițe după articolele scrise de și despre istoricul de artă Carlo Vecce, unul dintre cei mai distinși specialiști în Leonardo da Vinci. Respectivul a făcut ample cercetări privind ascendența polimatului. În cartea ”Il sorriso di Caterina”, Vecce scoate la iveală rezultatele anilor de cercetări. Caterina fusese de fapt sclavă sexuală, evreică circaziană din Caucaz, cu o frumusețe ieșită din comun, care a fost răpită de mică și vîndută de mai multe ori, în Rusia, Constantinopolis, Veneția, iar în cele din urmă a ajuns la Florența, pe cînd avea 15 ani.
Pentru patriotarzii din Peninsulă a fost un șoc să li se spună că unul dintre cei mai faimoși italieni din toate timpurile era evreu după mamă. Speculațiile merg pînă la presupunerea că originea sa mixtă, italiană și evreiască, ar fi avut cumva un rol în recentul atac. Pentru teroriștii islamici ar fi fost un motiv suficient de a ataca pictura. Este adevărat că asistăm din nou la intensificarea antisemitismului pe diferite continente, la fel ca oricînd în ultimele două milenii, dar cel puțin la nivelul elitelor Leonardo da Vinci este însă adorat în lumea islamică. Cea mai scumpă pictură vîndută vreodată la licitație, ”Salvator Mundi”, atribuită lui Leonardo da Vinci, a fost cumpărată cu $450 de milioane de către prințul saudit Badr bin Abdullah al Saud. De fapt în spatele achiziției s-ar afla însuși prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman (abominabilul conducător aflat în spatele asasinării la Istanbul a jurnalistului Jamal Khashoggy și care a procedat similar în cazul achiziționării echipei engleze de fotbal Newcastle United, clubul cu cel mai mare buget din lume).
Indiferent de orientările sale sexuale, indiferent ce origini naționale și rasiale, sociale ori de clasă, ar fi avut Leonardo da Vinci, să ataci picturile sale (sau ale oricărui alt pictor) – chiar și în numele unei cauze ecologice – tot o crimă culturală rămîne. În vreme ce tot felul de furtișaguri sunt aspru pedepsite în diferite părți ale lumii, iată că atît terorismul de tip Hamas, cît și ecoterorismul, se bucură de o relativă impunitate.
Problema pedepsirii crimelor culturale s-a pus cu insistență în ultimele decenii, mai ales după isprăvile teroriștilor islamici și ale ecoteroriștilor. Una dintre soluții ar fi ca marile muzee ale lumii să expună copii. Eram descumpănit cînd ”Salvator Mundi” nu a mai fost expusă la National Gallery din Londra, mai ales că în ultima vreme am vizitat muzeul de cîteva ori, fiind ascunsă într-o colecție particulară. În lumina atacurilor barbare împotriva capodoperelor artei universale poate că pînă la urmă soluția ținerii lor departe de accesul neîngrădit nu este chiar atît de reprobabilă. Pentru cei care se uită la picturi sau sculpturi în viteză, ca la niște poze, lîngă care eventual își fac și un selfie sau instantanee de familie ori de grup, nici nu contează diferența dintre originale și copii.
NOTE:
1-Detalii despre aceste distrugeri (inclusiv ilustrații) se găsesc în textele ”<<The Lady>>in power” și ”Numai barbarii nu sunt curioși să știe de unde vin”, din Dan Pavel, Războaiele neterminate din era Facebook (Iași: Polirom 2019).
