Prin amabilitatea editurii Vremea, vă prezentăm un fragment din volumul Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova, Vremea, București, 2022. Textul reprodus aici face parte din consistentul Cuvânt-înainte semnat de Adrian Vasilescu și intitulat Fascinația aurului n-a murit niciodată:
Din 1880, de când a fost întemeiată, Banca Națională a României a strâns continuu aur. Fie cumpărând întreaga producție a minelor noastre, în unii ani, fie achiziționând, de multe ori scump, aur din străinătate. Sau de la populație, în anii 1990. Pentru a-i conferi tărie și încredere leului.
O istorie tulburătoare
În prima decadă de funcționare a băncii noastre centrale, din 1881 până în 1890, la baza monedei fiduciare (bancnota emisă de BNR) se găsea – potrivit analizei lui Victor Slăvescu – „ceva aur și foarte mult argint”. P.P. Carp, un susținător aprig al etalonului-aur, își exprima regretul că deși, în baza legii din 1867 – care acceptase bimetalismul – România avea în teorie dublul etalon, „de fapt avea un etalon de argint”. El susținea nevoia unei reforme monetare pe bază de aur. Ceea ce avea să
se înfăptuiască în 1890, când, prin lege, stocul de argint al Băncii Naționale avea să fie înlocuit cu stocul de aur. Legea obliga BNR să aibă „o rezervă metalică de aur” care să acopere cel puțin 40 la sută din suma bancnotelor în circulație.
După ce, treptat – începând cu momentul izbucnirii Primului Război Mondial – etalonul-aur a devenit istorie în întreaga lume, BNR a continuat totuși să cumpere aur, mai ales sub constrângerea pierderii întregului tezaur depozitat la Moscova și care nu i-a mai fost înapoiat României. A cumpărat aur sub imperativul cerinței de a da consistență rezervelor sale internaționale.
Astăzi, în contul țării de la BNR, sunt înregistrate 103,6 tone de aur monetar, a căror valoare, calculată la 31 august 2022, se ridică la 5,7 miliarde de euro. Împreună, aurul și valutele adună 49 de miliarde de euro în contul rezervelor internaționale ale României, garantând credibilitatea țării în relațiile financiare cu parteneri din toată lumea.
De interes continuă să fie rolul aurului și în prezent, când nu mai sunt confecționate monede din acest metal, și când circulația banilor nu mai este acoperită cu aur din rezervele băncilor centrale. Acesta este și motivul pentru care, în rezervele internaționale gestionate de BNR, dominantă este ponderea valutelor și nu a aurului. Dar aurul conferă consistență acestor rezerve.
Aurul strâns de banca noastră centrală are istorie. O istorie tulburătoare, legată și de blocarea celor 92 de tone de aur în Rusia. Cum acest stoc – „enorm pentru o țară mică”, subliniere făcută de Guvernatorul BNR Mugur Isărescu – nu s-a mai întors în țară, a devenit subiectul unui îndelungat dialog româno-rus. Astăzi, această creanță pentru 92 de tone de aur, probată cu un substanțial dosar întocmit după toate regulile dreptului internațional, se află pe masa tratativelor unei comisii mixte constituită la nivelul ministerelor de externe ale celor două țări.
Un document unic
„Tezaurul român de la Moscova” – text de Mihail Gr. Romașcanu, însoțit de acte și documente doveditoare, de note și anexe. Cartea, apărută în 1934, este republicată azi de Editura Vremea, care m-a invitat s-o prefațez. Noua ediție, în care documentele însoțitoare, de o excepțională importanță, sunt traduse în limba română, marchează un eveniment editorial. Iar textul, scris de unul dintre funcționarii superiori ai BNR din anii interbelici, autor al multor cărți de teorie și practică bancară, cu siguranță că va fi primit cu un interes deosebit de către cititorii de azi.
Mihail Gr. Romașcanu a scris acest studiu având în față un document unic: dosarul aurului de la Moscova. Nu-mi propun nici să explic conținutul lucrării sale, nici să vin cu completări. Stilul folosit, comentariile, argumentele nu au nevoie nici de explicații și nici de completări.
Din 1934, când Romașcanu și-a scris cartea, au trecut 88 de ani. De dosarul aurului de la Moscova și de aurul acumulat de BNR în acest răstimp de 88 de ani sunt legate evenimentele unei alte epoci istorice. Între care, memorabil în mod deosebit, este faptul că DOSARUL AURULUI DE LA MOSCOVA – document excepțional, a fost predat oficial – din mână în mână – de la un guvernator la altul. Din 1922 și până în septembrie 1990, de când DOSARUL e „în mâna” actualului guvernator.
Acum câțiva ani, cu ocazia vizitei la Banca Națională a unei înalte personalități a lumii financiare – Jacques de Larosière, fost director general al FMI, fost guvernator al Băncii Franței, fost președinte al BERD – Guvernatorul Isărescu i-a arătat acest dosar. Larosière l-a răsfoit cu atenție, a citit pasaje întregi, apoi a exclamat: „N-am avut niciodată în mână un dosar atât de important din punct de vedere istoric, politic și bancar”.
DOSARUL aurului românesc de la Moscova! Istoria i-a fost scrisă și rescrisă de multe ori. Voi reveni asupra acestor momente. Nu înainte însă de a vă spune povestea aurului românesc în contextul interesului întregii lumi pentru a conferi metalului galben un rol de primă importanță în circulația monetară. Un timp! Apoi, într-un alt timp, ca parte a rezervelor internaționale din gestiunea băncilor centrale.
Un timp în care cine avea aur avea și bani tari
În lumea banilor, despărțită în două mari epoci de o graniță de sistem, cea de dinainte și cea de după etalonul-aur, fascinația metalului galben n-a murit niciodată. Chiar dacă, nu de puține ori, au existat tentații fie de a impune despărțirea circulației monetare de aur, fie de a forța aurul monetar să-și împartă puterea cu argintul.
În prima epocă, în împrejurări istorice dintre cele mai diferite, aurul facilitase, pretutindeni în lume, cu puține excepții, adaptarea spontană a circulației monetare la nevoile efective ale economiilor naționale. Deloc întâmplător însă, în astfel de condiții, băncile centrale s-au numărat între cei mai activi cumpărători de aur. Țara care avea aur în cantități optime avea și bani tari. Bani care circulau în toată lumea.
Din timpuri îndepărtate încă, aurul a urcat, a coborât și iar a urcat. După preamărire a urmat decăderea. Și după decădere a venit preamărirea. America și Europa, în primul rând, au resimțit până în străfunduri astfel de schimbări de ritm și de direcții de mișcare. Într-o vreme, partida a fost câștigată de febra aurului. Dar a venit o altă vreme și febra metalului galben s-a stins. Acei ani nebuni, străbătuți dintr-o răsuflare în goana după aurul Californiei, au devenit la un moment dat doar o amintire.
Venise vremea bimetalismului. Sistemul, deși era considerat primejdios, s-a extins în toată Europa. Apoi a trecut Oceanul în America. Treptat, pe suprafețe întinse ale planetei, argintul a început să alunge aurul de pe piețele banilor. După ce au fost făcute speculații furibunde pe diferența de curs dintre cele două metale prețioase. Bimetalismul, la un moment dat, a fost calea de a pune în circulație, pentru fiecare țară în același timp, atât o monedă ieftină, de argint, cât și una scumpă, de aur. Un compromis între bani ieftini și bani scumpi!
Dar bimetalismul a dezamăgit. A fost cauza multor crize. Presa lumii începuse să-l numească „etalonul șchiop”. Pe acest fond, încă înainte de intrarea în secolul XX, ochii omenirii au început să se îndrepte din nou către aur. Banii scumpi erau mai siguri. N-a fost însă deloc ușor să fie răpus bimetalismul. Căci banii ieftini, acoperiți cu argint, aveau căutare.
Bimetalismul a dăinuit tot secolul XIX, fiind susținut cu deosebire de marii speculanți financiari. Atunci, ca niciodată, speculația și-a relevat rolul de proteină, apărând piețele de somnolența banilor. Fiindcă, în condițiile în care speculanții și-au intensificat activitatea, cei care
retrăgeau din circulație banii de aur, tezaurizându-i, n-au mai avut liniște. Schimburile au devenit dinamice, ratele de schimb au început să urce și să coboare și banii de aur, treptat, au revenit iar în actualitate.
Aur sau argint?
Înainte însă ca aurul să recâștige definitiv partida, încă din vremea bimetalismului… tolerant, apăruse un curent nou: ostilitatea între susținătorii etalonului-aur și susținătorii etalonului-argint intrase în zodia ori/ori. Veacul al XIX-lea, care înregistra în toate planurile atâtea mari biruințe ale umanității, înregistra și o evoluție accentuată a schimburilor comerciale. Era, pentru prima dată în istorie, nevoie de mai mulți bani. Mult mai mulți! Or, banii de aur, sau acoperiți cu aurul din rezervele băncilor centrale, erau foarte scumpi. Compromisul aur‑argint devenise în epocă unica soluție. Pentru adepții etalonului-aur însă, balansul între cele două metale nu însemna mai mult decât o înfrățire cu dracul până va fi trecut lacul. Și cum, în a doua jumătate a veacului al XIX‑lea, părea că lacul a fost trecut, a început bătălia pentru monometalismul aur. Cei care se obișnuiseră cu bani ieftini au pus pe tapet însă o altă opțiune: monometalismul argint. Începea lupta între cele două tabere.
Fără îndoială că, în secolul al XIX-lea, lumea nu s-a despărțit definitiv de aur. În plin bimetalism mai erau încă contabilizate beneficiile febrei metalului galben. Și erau numărați câștigătorii. Marii exportatori de capital: mai întâi Marea Britanie, Franța, Germania, apoi Belgia,
Olanda, Elveția; și, în sfârșit, Statele Unite.
În Statele Unite, la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea, de-a lungul a trei campanii prezidențiale, a fost dată o aprigă bătălie politică pentru „triumful monedei de argint” și aruncarea aurului în afara sferei circulației banilor. Venise o vreme în care aurul, fiind scump și greu de obținut, intrase în competiție cu argintul… ieftin. Se înmulțiseră minele de argint în America, producția creștea, oferta de argint era tot mai mare față în față cu o cerere mică. Proprietarii minelor de argint își găsiseră însă susținători în lumea politică: „populiștii”. Se numeau așa nu pentru că făceau politică „populară”, ci pentru că formaseră o grupare ce s-a autointitulat „populistă”, în cadrul Partidului Democrat, care s-a desprins de Democrați în cele din urmă și a constituit Partidul Populist.
Bătălia a fost aprigă. Conservatorii din Partidul Democrat și Republicanii susțineau aurul ca protector al circulației monetare. Fără niciun fel de tandem cu argintul. Populiștii, în schimb, voiau să arunce definitiv aurul din sfera circulației monetare, pentru a-i face loc argintului.
Bătălia a devenit aprigă și totodată spectaculoasă în momentul în care, din tabăra populiștilor, s-a ridicat un tânăr politician de 30 și ceva de ani, William Jennings Bryan, un avocat de succes. El a dominat mediatic cele trei campanii electorale… fără să câștige însă niciuna. De fapt, fără să câștige mandatul de președinte al SUA, pe care l-a râvnit, deși a avut parte de câteva înălțări în grad pe scena politică a acelui timp.
Bryan a rămas în istoria SUA cu aureola de orator celebru, fiindu-i atașate două etichete de răsunet, promotor al „politicii inflaționiste” și al „Discursului Crucii de Aur”. Favorizat de căderea economică din SUA din 1893, care a provocat nemulțumiri în societatea americană, și de talentul lui oratoric, a călătorit prin America pledând cauza argintului. Demers intrat de asemenea în istorie sub denumirea de „Turneul de vorbire la nivel național”. Sub tirul verbului său năprasnic au intrat „toți cei ce îndrăzneau să iasă în câmp deschis și să apere etalonul-aur”. Forțele argintului câștigau teren. Discursul anti-aur al lui Bryan era promovat ca pledoarie pentru democrație, pentru bunăstare și pentru o viață bună la care masele muncitoare au dreptul. Iar Bryan repeta la nesfârșit două teze care au făcut epocă: „Nu veți apăsa pe fruntea muncii această coroană de spini care este aurul” și „Nu veți răstigni omenirea pe o cruce de aur”.
Sloganurile lui Bryan, devenite celebre, și întreaga campanie susținută de populiști, în ciuda succesului mediatic, n-au avut și succes electoral. Votanții americani n-au căzut în plasa ce li se întindea. Dacă ar fi fost altfel, dacă votau împotriva aurului și pentru banii ieftini, acoperiți cu argint, America ar fi avut parte de o criză prelungită, cu inflație puternică, mase mari de șomeri și recesiune. O stagflație ca la carte.
O urgență: moneda națională
Înaintașii noștri, vreme îndelungată, n-au avut monedă națională. Și, până în veacul al XIX-lea, nici nu și-au dorit-o.
Încă sub Burebista, unificarea triburilor geto-dacice pusese în evidență un paradox economic. Dezvoltarea societății, pe multiple planuri, a scos treptat din circulație monedele locale, în piață circulau denari romani și drahme grecești. Cei mai căutați fiind banii de aur. Erau așadar preferați banii străini tari. Fiindcă erau universali: circulau pe toate piețele lumii. Veac după veac, goana după banii tari s-a intensificat. Și chiar dacă domnitorii medievali au bătut monedă, în Țările Române au circulat și s-au aglomerat monede străine, cu deosebire turcești, austriece, olandeze, franceze, germane. Bătute în aur, în argint sau în metale comune. Ele dominau circulația bănească.
La 1830, când a căpătat viață Regulamentul Organic, Țările Române aveau deja o monedă proprie: leul. Moneda etalon din acea vreme (ducatul olandez din aur) era cotată în lei. Valora 31 de lei și 20 de parale.
Chiar și mai târziu, leul era doar o monedă de calcul. O ficțiune. La care erau raportate monedele străine, în încercarea de-a se pune capăt haosului. Un deputat al vremii, la tribuna Parlamentului, întreba intrigat: „Ce este acel leu? Cine a văzut moneda de un leu?” Și tot el răspundea că leul nu există în realitate, că e doar o monedă fictivă. Victor Slăvescu a numit-o „leul vechiu”. O cantitate imaginară. O idee și atât, fără formă fizică. Leul, deși valoarea lui era stabilită în raport cu monedele străine de aur și argint, nu putea fi folosit la plăți. Tranzacțiile se făceau în aur. Pe măsură ce activitățile economice și financiare se intensificau, în condițiile istorice noi, leul vechi a început să dispară din tranzacții.
Nici după Unirea din 1859, în condiții economice noi, haosul nu a putut fi atenuat. Dimpotrivă, s-a agravat. În cele două Principate fuseseră practicate cursuri diferite ale monedelor în circulație. Așa că încercările guvernului român de a menține un curs stabil al leului de calcul, în raport cu o grupă de monede europene, s-au lovit de mari obstacole. Și nici nu putea fi altfel atât timp cât nu exista un sistem monetar unitar.
O monedă reală – nu una ideală – era o urgență. Iată de ce, după Unirea Principatelor Române, între problemele de stat cele mai importante s-a numărat și „chestiunea monetară”. Cuza și-a trecut-o în propria agendă. În mai 1860, gândind că reforma banilor nu mai putea întârzia, a încheiat cu Monetăria Franceză un contract în vederea baterii unei monede românești. Cum însă nu avea finanțare internă, a negociat un credit pe piața franceză, care însă a căzut. Parlamentul României a refuzat să accepte împrumutul.
A căzut și proiectul unei monede naționale. Pentru un timp. Au rămas, de la Cuza, doar probele monedei proiectate să fie bătute la Paris, în 1860. Cuza n-a reușit să dea țării moneda de care avea nevoie. Fiindcă țara nu avea bani să înfăptuiască o lucrare de anvergura unui sistem monetar. În general, atunci, România întâmpina mari dificultăți în acumularea de capital.
Dezordinea monetară s-a accentuat. Circulația bănească după Unire însemna, de fapt, mișcarea unei mulțimi amestecate de monede străine. De calități diferite și de forme diferite. Circulau, în paralel, bani reali și bani fictivi, de calcul. Bani cu variație foarte mare – de la o zi la alta, de la o
localitate la alta. Dezordinea monetară era resimțită de români și era resimțită de străinii care ne vizitau țara. În plus, parcă pentru a accentua dezordinea, circulau multe monede false.
Muzeul Băncii Naționale, inaugurat la 4 mai 1997, când s-au împlinit 130 de ani de la înființarea primului sistem monetar național, redă sugestiv și detaliat drumul leului. Un drum deschis de reformele lui Cuza, care au adus în prim-plan întărirea pieței interne, dezvoltarea forței de muncă salariate în agricultură și lărgirea sferei economiei bănești. Accelerarea proceselor de valorificare a forței de muncă, de creștere economică au condus inevitabil la întărirea rolului banilor în economie.
O schimbare radicală era iminentă. Mai ales că, după cum aveau să constate numeroși istorici – atât români cât și străini, dintre cei care au analizat formarea și dezvoltarea României moderne – existența, în Țările Române, a mai multor monede străine în circulație, fiecare cu propriul curs fluctuant în funcție de zonă, împiedica lărgirea ariei de activitate a capitalismului și lucra împotriva
modernizării țării. Venise timpul să i se pună capăt haosului monetar, cauzat de întâlnirea, în această zonă, a factorilor economici și politici care guvernau marile procese continentale. Cu atât mai mult cu cât țara, după Unirea de la 1859, devenise un paradis al zarafilor și al câștigurilor ilicite.
În 1866, a început întocmirea studiilor privitoare la sistemul monetar al României. Doi ani mai târziu, intra în vigoare legea „pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale”.
România a păstrat înclinația specială pentru aur
Țara unită avea nevoie de bani, de tot mai mulți bani. A fost întrunit, atunci, un consens aproape unanim: să avem o monedă a noastră, care să fie emisă după sistemul zecimal. Și care să aibă ca model francul francez. Ceea ce însemna: cu fața la Europa.
Nenumărate temeri, îngrijorări și speranțe dominau societatea românească. Ele s-au reflectat semnificativ în dezbaterile asupra proiectului legii reformei monetare. Faptul că a fost preferat bimetalismul a produs nemulțumiri. Motivul: fuseseră lezate nenumărate interese private. Așa că statul a fost nevoit să-și folosească autoritatea ca să impună legea monetară.
Nemulțumirile erau provocate cu deosebire de raporturile de schimb între aur și argint. Dar și de schimburile între leul nou și monedele străine, îndeosebi cele turcești și austriece. Dar oricât de importante ar fi detaliile, un alt fapt era fundamental: tabloul general. România adoptase sistemul monetar zecimal, ca în Franța, Italia, Belgia, Elveția. Desigur, bazat pe bimetalism. A făcut și România ce făcuse, deja, toată lumea financiară a acelui timp: a ales balansul între aur și argint. Păstrându-și însă înclinația specială pentru aur. Documentele din Departamentul de specialitate al Băncii Naționale și din Arhiva BNR pun în lumină date dintre cele mai semnificative. Aflăm că, după intrarea în vigoare a Legii leului, cele dintâi monede românești au fost din aur. De 20 lei, ediția din 1868. Fiind urmate, în 1870, de piesele din argint de 1 leu.
Baterea monedei de 20 lei, din aur, în 1868, a marcat apariția primului „pol” românesc. Echivalent al napoleonului francez. Dar moneda de 20 lei, din aur, din 1868, nu a putut fi emisă. Din cauza inscripției de pe avers, unde Regele Carol I era numit „Domnul Românilor”. Și astfel, cele 200 de exemplare ce au fost bătute nu au putut fi puse în circulație. Spre a fi evitat un conflict cu Austro-Ungaria, care nu era de acord cu această titulatură: „Domn al Românilor”.
Abia în 1870 au început să circule primele monede din aur, de 20 de lei. Alte cinci emisiuni monetare din aur, cu valoarea de 20 de lei, au fost puse în circulație înainte de 1890.
Aur și argint. Acest dualism a avut viață scurtă în România. Sistemul bimetalist, introdus prin legea din 1867, a durat numai 22 de ani. În 1890, prin Decretul‑Lege nr. 837, a fost abolit. Am renunțat la echivalentul în argint al monedei naționale… înaintea americanilor. Cu zece ani. Cum, de altfel, în 1880, aveam să ctitorim banca centrală – cea de-a 16-a bancă centrală din lume – cu 33 de ani înaintea Statelor Unite ale Americii.
România s-a alăturat astfel sistemului monometalist-aur, ce câștiga tot mai mult teren în țările europene. Au fost făcuți astfel pași siguri către stabilizarea sistemului monetar. Totodată, a fost asigurată circulația monetară a leului în alte țări, prin convertibilitatea nelimitată a monedei noastre în raport cu aurul.
…Astăzi, după 132 de ani de la despărțirea de bimetalism, România are, în tezaurul BNR, 103,6 tone, ocupând locul 35 în lume. Raportat la nevoi, și la cerințele actuale privind ponderea metalului galben în totalul rezervelor internaționale, avem exact cât ne trebuie pentru ca aurul să constituie un important activ de încredere.
Nume de cod: „Neptun”
Filmări, fotografii, documente scrise, păstrate în Arhiva BNR, recompun șirul de fapte istorice de acum 78 de ani, când devenise evident că statele „Axei” vor pierde războiul. Pentru Banca Națională, care acumulase în al Doilea Război Mondial cel mai voluminos stoc de aur existent vreodată în România, aproape 240 de tone, urgența întâi era să-și adăpostească într-un loc sigur Tezaurul.
De la guvern primise asigurări că i se va acorda „orice concurs ar cere”. I-a revenit BNR dreptul de a decide între trei propuneri: 1) transportul Tezaurului într-o țară europeană prietenă; 2) transportul într-o țară neutră din sud; 3) adăpostirea pe teritoriul românesc. Lecția amară a istoriei (pierderea Tezaurului în Primul Război Mondial) a cântărit greu în favoarea unei soluții interne.
La 7 iunie 1944, Consiliul de Administrație al BNR a aprobat mutarea Tezaurului la Tismana, la adăpostul unui versant muntos. Operațiunea, complexă și riscantă – ce a beneficiat de participarea Guvernului României, a Marelui Stat Major al Armatei, a Bisericii Ortodoxe Române, a Ministerului de Finanțe, a Serviciilor de Informații și a Căilor Ferate Române – a decurs în deplină siguranță și în cel mai strict secret. Tezaurul BNR a fost ascuns la Tismana timp de trei ani, din 1944 până în 1947. Peste 17 ani, în semn de eternă cinstire, Banca Națională a amenajat la Tismana Muzeul Aurului.
La 22 august 2013, BNR a depus Actul de fundație la temelia muzeului. De atunci însă, până în iulie 2016, cercetătorii Băncii Naționale și-au continuat căutările, au studiat un număr mare de documente din Arhiva BNR și iată că, prin eforturi majore, folosind date de ultimă oră, au reușit să reconstituie credibil, și totodată nuanțat, odiseea tezaurului Băncii Naționale în anii 1944-1947, într-un muzeu cu adevărat reprezentativ.
Sunt păstrate, din epocă, filmări, fotografii, documente scrise ce descriu un șir de fapte eroice și – nu exagerez numindu-le – legendare, ce recompun cadrul unei operațiuni secrete, care a primit numele de cod „Neptun”. Inițial, tezaurul a fost ascuns în pivnița mănăstirii Tismana aproape două luni. Era însă evident că nu fusese găsit locul cel mai sigur și că aurul trebuia mutat într-o zonă cu protecție sporită, mai ales că, după 23 august 1944, nesiguranța se generalizase. La începutul lunii septembrie 1944, aurul a fost mutat în peșteră, unde a rămas ascuns până în ianuarie 1947. În acest interval, peștera a fost deschisă o singură dată, în ianuarie 1945, când au fost scoase 210 casete cu 10,2 tone de aur pentru baterea medaliei „Ardealul nostru”. Vândută populației, fapt ce avea în intenția statului să constituie o investiție, s-a întors împotriva populației după consolidarea regimului comunist. Securitatea a scotocit peste tot, și a folosit cele mai dure metode, pentru a recupera de la oameni până la ultima medalie.
*
Câtă vreme aurul a rămas la Tismana, el a fost păzit de armată. De asemenea, la Tismana au rămas și funcționarii BNR însărcinați cu transportul și depozitarea aurului. Documentele ne spun că tot aurul evacuat la Tismana a revenit în tezaurul băncii centrale. Ar mai fi de adăugat că, în timp ce BNR s-a îngrijit de cele 2,7 tone de aur polonez – încredințate doar cu un bon scris de mână – ca de propriul tezaur, inclusiv adăpostindu-le la mănăstirea Tismana, cele 92 tone de aur depozitate de BNR la Moscova, pe baza unor documente cu valoare de tratate internaționale, nu s-au întors nici astăzi.
BNR a inaugurat Muzeul Tezaurului de la mănăstirea Tismana cu intenția clară de a oferi generațiilor de azi și celor viitoare o lecție de istorie în care, de departe, se vede cum colaborarea instituțională asigură încheierea cu succes a unei operațiuni, chiar și în cele mai negre și grele condiții.
Legământul solemn
În 1944, când stocul efectiv de aur a fost ascuns în munți, la Tismana, încă o piesă valoroasă din Tezaurul BNR se impunea să fie bine păzită. O creanță! De fapt, un întreg DOSAR, cuprinzând probe tari – acte, protocoale, tratate, garanții, toate în original – adunate într-o singură piesă: DOSARUL AURULUI. Aur depozitat la Moscova. Atunci, într-un moment de cumpănă din Primul Război Mondial, când țara era în primejdie, decizia autorităților române de a adăposti la Moscova tezaurul Băncii Naționale, împreună cu alte valori, era o decizie fără alternativă.
Un timp, aurul trimis spre păstrare în Rusia, în 1916 și 1917, a continuat să fie contabilizat la Banca Națională a României. Cu speranța că îi va fi returnat cândva. În 1929 însă, din nevoia firească de a pune semnul egal între stocul efectiv de aur și evidențele contabile, cele 92 de tone de aur de la Moscova au fost scoase din activul BNR. A rămas însă dovada: DOSARUL!
Toți guvernatorii Băncii Naționale, de după Primul Război Mondial, și-au transmis unul altuia, la primirea-predarea mandatului, acest prețios DOSAR. Cu legământul solemn de a-l păstra în deplină siguranță. Ar fi fost imposibil ca istoria acestui DOSAR, ce a traversat mai multe etape istorice, să poată fi reconstituită detaliu cu detaliu dacă nu s-ar fi păstrat această importantă probă materială: DOSARUL. Este însă cert că – potrivit cercetărilor întreprinse de specialiștii din cadrul Arhivei BNR – în perioada interbelică DOSARUL a fost păstrat în casa de fier din biroul guvernatorilor. În 1941 însă, directorul Mihail Romașcanu a primit aprobarea să studieze DOSARUL și să facă un duplicat. Se constituia Dosarul „Moscova 2”, ce a făcut de asemenea istorie. Voi reveni asupra acestui al doilea dosar. Apoi DOSARUL CEL GREU, redenumit Moscova 1, a fost depozitat în Arhiva Generală. În 1944, când s-a decis transferul stocului de aur la Tismana, păstrarea DOSARULUI (Moscova 1) în Arhiva Generală a fost socotită soluția cea mai bună.
În 1947, după ce stocul de aur a revenit în centrala BNR, DOSARUL AURULUI de la Moscova și-a recăpătat locul în casa de fier din biroul guvernatorilor. Dacă, până astăzi, nu toate momentele din drumul prin vremuri al acestui dosar au reușit să fie descifrate, un adevăr este verificat sută la sută: acela că toți guvernatorii Băncii Naționale, fără excepție, și-au respectat legământul și au păzit DOSARUL!
Povestea unui om
Aurel Vijoli. Cititorul de azi, dacă nu i-a mai întâlnit numele, se va grăbi să-l caute pe Internet. Ce va găsi? Că „a fost un comunist român, ministru de Finanțe între 1957 și 1968”. Și că, „între 18 noiembrie 1947 și 5 martie 1952, a fost guvernator al BNR, calitate în care a aplicat politica economică promovată de Partidul Comunist Român”.
O etichetă! O simplă etichetă, scrisă în alb-negru. Fără nuanțe, fără culori, fără să surprindă pulsul vieții reale. Și, mai cu seamă, fără să ne spună nimic despre complexitatea personajului.
Biografia lui Aurel Vijoli, din ARHIVA BNR, numără câteva sute de pagini. Povestea unui OM. De la cererea inedită a foarte tânărului funcționar – care îi solicita guvernatorului un concediu de trei zile pentru că… îi este „dor de părinți” – până la marele finanțist cu rol esențial în ecuația națională. Și mai departe, la destituirea din demnitatea de guvernator și retragerea titlului de profesor universitar, arestarea lui ca… „dușman al poporului” (acuzație improvizată după rețeta timpurilor) și scoaterea din închisoare pentru că numai el putea repara dezastrul economic în care ajunsese țara.
Desigur, caracterizarea de pe Internet n-a plecat din neant. În dosarul din Arhiva BNR sunt și date potrivit cărora „ascensiunea lui Aurel Vijoli în conducerea BNR s-a datorat în egală măsură meritelor profesionale dar și apropierii de Partidul Comunist”. Un adevăr incontestabil. Dar…
Aurel Vijoli a fost o personalitate cu un contur ce nu avea cum să încapă pe o etichetă. Și nu era omul care, de dragul vreunei ideologii, să-și trădeze vocația de eminent dascăl și finanțist de anvergură. Vorbele circulau, colaboratorii lui de la BNR șopteau că guvernatorul, adept al raționamentelor logice, se opunea dictatelor cu tentă ideologică, opunându-le legitățile economice obiective. Așa că șefii comuniști din acei ani, când s-a ivit ocazia, încercaseră să se descotorosească de el. Cum însă cu legitățile economice nimeni nu se poate juca, pentru că dacă sunt sfidate se răzbună cumplit, „isprava” arestării guvernatorului Vijoli a fost reparată cu… aducerea lui consilier la guvern și, apoi, numirea ca ministru al Finanțelor. Au fost de asemenea eliberați și revalorificați colaboratorii lui. Iar faptul că țara a fost scoasă din haos financiar de Aurel Vijoli este de notorietate.
Voi reveni la poveste, după un scurt episod lămuritor.
[…]
Dosarul dispărut… și apărut după 75 de ani
Dosarul complet al Tezaurului trimis la Moscova în Primul Război Mondial – cu actele originale și pe deplin doveditoare – se află în integralitatea lui la Banca Națională. Iar un exemplar identic a rămas la Moscova.
După un sfert de secol, în primul an al intrării României în cel de-al Doilea Război Mondial (1941), probabil la solicitarea conducerii statului, Banca Națională a alcătuit un al doilea dosar, de data asta doar recapitulativ, cuprinzând datele și cifrele tezaurului din dosarul princeps, dar în sinteză. În acest al doilea dosar, sunt și corespondențele din 1941 ale Băncii Naționale cu instituții ale statului român în vederea reconstituirii totalului arhivelor pe care aceste instituții le trimiseseră la Moscova împreună cu tezaurul.
Acest al doilea dosar, dispărut din Banca Națională la sfârșitul războiului, fără să fi fost vreodată arhivat, a fost găsit la Brașov… într-un secreter vechi. Dacă… vechiul secreter o fi cu adevărat locul în care acest dosar a stat ascuns 75 de ani!? N.B. Împreună cu actele unui fost funcționar al Băncii Naționale, despre care nu se mai știe nimic de la sfârșitul războiului!
Dosarul, predat Băncii Naționale în vara anului 2018, de către autoritățile care l-au recuperat, a fost minuțios analizat de o echipă de specialiști. Cu certitudine, documentele sunt autentice. Nu este însă exclus ca găsitorii lui, înainte de a-l preda autorităților, să fi făcut cópii. Așa se explică apariția în presă a unor date și a unor fotografii. În jurul subiectului, care este extrem de serios, curg speculații ce denaturează grav adevărul.
Există, deja, numeroase premise ce merg spre concluzii relevante. În primul rând, este de reținut că dosarul de la Brașov nu are cum să amplifice „disputa istorică și de patrimoniu” pe tema tezaurului, fiindcă nu conține nici cifre și nici date noi față de dosarul din 1917.
Aurul trimis la Moscova, cum am subliniat deja, a continuat încă mulți ani după 1917 să fie contabilizat de către Banca Națională. Cu speranța că va fi returnat cândva. Repet: în 1929 însă, cele 92 de tone de aur au fost scoase din activul BNR. Istoricii au început să vorbească despre tezaurul pierdut. Banca Națională păstrează însă o creanță imprescriptibilă.
O creanță bazată pe probe incontestabile: acte, protocoale, tratate. Toate în original. Adunate într-un dosar voluminos, cu siguranță unic. Și toți guvernatorii Băncii Naționale a României, de după 1917, și-au transmis – cum am arătat deja – unul altuia, la primirea-predarea mandatului, dosarul tezaurului. Cu legământul solemn de a-l menține în actualitate. Cât privește recuperarea tezaurului, problema nu este a Băncii Naționale, ci a statului. De fapt, a Ministerului Afacerilor Externe. Dacă aurul de la Moscova va fi cândva adus acasă, așa ceva se va obține numai și numai pe cale diplomatică.
Ce a urmat după acumulările de aur din al Doilea Război Mondial?
Cantitatea de aur, deținută acum de BNR, e fixă: 103,6 tone. Valoric însă, fluctuațiile o duc în sus ori în jos, după cum se mișcă pe piețele internaționale prețul aurului.
103,6 tone! Cu mult mai puțin decât avea la sfârșitul războiului, în decembrie 1944: un stoc de aur de 237,6 tone. Autoritățile germane ale vremii socoteau, încă din 1943, că țara noastră avea atunci moneda cea mai bine acoperită din Europa. Era acoperită cu aur, cu petrol, cu avioanele de luptă performante făcute la Brașov, cu locomotivele performante fabricate de Malaxa și cu cereale. Valori ce aveau o extraordinar de mare căutare. Imediat după război însă, în condițiile unui armistițiu înrobitor, am pierdut repede o mare parte din rezerva de aur. Scăderea a fost dramatică: de la 237,6 tone în 1944 la numai 51,2 tone în 1959. Nu mai aveam nici aur și nici produse pentru a acoperi îndestulător moneda. Și, treptat, leul și-a pierdut puterea.
Din 1960, România a fost nevoită să cumpere aur, pentru a-și reface măcar parțial rezerva. Ceaușescu, care avea o slăbiciune pentru metalul galben, a apăsat pe accelerator. În 1985, rezerva era mai mult decât dublată, ajungând la 118,7 tone. A venit însă, apoi, plata în avans a datoriei externe. Până și mitul aurului a fost ignorat. Disperarea l-a făcut pe Ceaușescu să atace stocul de aur. Au început vânzări masive. De la 118,7 tone în 1985, stocul de aur a scăzut la 72,9 tone în 1986 și la 42,4 tone în 1987. Rezerva de aur atinsese nivelul cel mai de jos.
În 1989 însă, după ce a plătit cea mai mare parte a datoriei externe, într-o țară practic izolată politic și financiar, cu o economie închisă, Ceaușescu și-a jucat ultima carte: a început refacerea rezervelor internaționale. A adunat în cămară 1,8 miliarde de dolari și a recumpărat aur. De la 42,4 tone în 1987, stocul de aur a crescut la 45 de tone în 1988 și la 67,6 tone în 1989. A lăsat în urmă o rezervă în refacere, dar mult prea departe de un nivel optim. Aurul, prețiosul metal inclus în rezerva internațională, este administrat de Banca Națională cu maximă eficiență. Gestiunea aurului este extrem de riguroasă. După 1989, Banca Națională nu a vândut nici un gram de aur. România a intrat în 1990 cu numai 67 de tone de aur. Banca Națională, hotărâtă să-și asigure un stoc optim, a cumpărat continuu aur.
(…)
https://www.edituravremea.ro/colectii/fapte-idei-documente/tezaurul-român-de-la-moscova