Ne aflăm în mijlocul unei confuzii naționale în care deopotrivă politicienii, media, social media, alegătorii, dovedesc că trec printr-o stare colectivă de pierdere a memoriei democratice. Ca dovadă, s-a discutat despre un fel de troc între comasarea alegerilor locale cu cele europarlamentare la schimb cu ”comasarea” alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale. Aici se vede profesionalismul jurnaliștilor și al unor așa-ziși ”analiști politici”, care la bază au o formație academică fără legături cu știința politică. Ei nu au nici o tresărire în a scrie sau comenta despre ”comasarea” parlamentarelor cu prezidențialelor, ba chiar ”analizează” pe care candidați și partide le-ar avantaja, pe care le-ar dezavantaja, anumite formule. Nimeni nu calculează care sunt beneficiile pentru interesul public. Nu există un asemenea reflex condiționat pentru că a face politică în interes public este un joc democratic ale cărui reguli nu au fost înțelese de către actorii politici, spectatori și arbitri. Și atunci asistăm la comasarea prostiei, ale cărei costuri chiar sunt imense.
Se fac chiar calcule de către niște politicieni cărora brusc le pasă de banul public. Am putea să-i credem dacă ar manifesta aceeași grijă în permanență pentru banul public, care este risipit în neștire, de la sate și comune la orașe și județe. Cînd este vorba despre alegeri și democrație, nu micile economiii contează, ci tipul de investiție pe care îl faci pentru funcționarea corectă și eficientă a democrației. Care este neprețuită.
Preocuparea tuturor ar trebui să fie pentru atragerea la vot a cetățenilor, deopotrivă a tinerilor și a celor în vîrstă, deopotrivă a femeilor și bărbaților, în schimbul unor politici în favoarea lor, ușor de verificat.
Nimeni nu vorbește despre faptul că în multe democrații alegerile parlamentare se țin în același timp cu alegerile prezidențiale, sub denumirea de ALEGERI GENERALE. Așa este în SUA, că tot ne batem capul cu cine va fi următorul președinte american, cel care ar putea să lase România fără umbrela de securitate NATO, așa cum a fost multă vreme și în România. Este o aberație să vorbești în acest caz de ”alegeri comasate.” Chiar și în ”Duminica Orbului”, alegerile fondatoare ale democrației autohtone, din 1990, parlamentarele și prezidențialele au fost în același timp. Ca să recapitulez, în 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, în România s-au desfășurat alegeri generale. S-a pus capăt acestei simultaneități cînd fostul premier Adrian Năstase, care era pe atunci și președintele Partidului Social Democrat, și-a făcut calcule eronate cînd partidul său a inițiat și finalizat reforma constituțională din 2003 într-un parlament pe care îl controla fără probleme. Partidul lui Ion Iliescu a controlat parlamentul atît în 1991, cît și în 2003, cînd s-a votat prima constituție democratică, iar apoi reformarea ei, fără de care nu era posibilă integrarea în NATO, iar apoi în Uniunea Europeană, de departe cele mai importante realizări ale României din perioada postcomunistă.
Adrian Năstase a vrut să fie zece ani președinte, nu opt. Așa a apărut articolul modificat 83 (1) : ”Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurămîntului”. Din pricina calculului greșit al unui premier arogant ne-am ales cu Traian Băsescu și Karl Johannis, doi președinți mediocri care au stat prea mult la Palatul Cotroceni și care au făcut atît de puține lucruri bune în mandatele lor prelungite.
Din pricina acelui articol constituțional s-a produs decalarea dintre alegerile parlamentare și cele prezidențiale în următoarele două decenii. În conformitate cu calculele meschine ale celor care nu înțeleg că democrația este neprețuită, de fapt vreme de douăzeci de ani s-au cheltuit bani în plus pentru parlamentare și prezidențiale, care nu au mai fost simultane.
Ultima dată cînd am avut alegeri generale a fost în 2004. A fost un punct de reper crucial, chiar dacă nu preponderent pozitiv, așa cum se așteptau cetățenii. Abia în 2024 am putea să avem din nou alegeri generale, dacă politicienilor nu le vin tot felul de alte idei trăznite. Iar dacă decalajul din articolul constituțional nu va fi corectat, pentru revenirea la mandatul de patru ani al președintelui, vom avea din nou alegeri generale de-abia în 2044.
Dacă ținem cont de ce înseamnă cu adevărat analiză politică, în sensurile definite și practicate de Robert Dahl, Giovanni Sartori, Arend Lijphart și urmașii lor, este imposibil să ajungem la repetarea clișeelor pe care le auzim frecvent pe la noi: ”toți politicienii sunt corupți”, ”toate partidele sunt la fel”, ”nu s-a făcut nimic în ultimii 4 ani (8 ani, 12 ani, 16 ani ș.a.m.d.”, pînă la aberația că ”nu s-a făcut nimic de cînd a căzut comunismul.” Din incapacitatea analitică de a vedea ceea ce s-a făcut – astfel încît România anului 2024 este în cea mai bună situație în istoria modernă și contemporană, de la 1859 încoace – ceea ce îi duce pe unii către afirmația ”era mai bine în comunism.”
Sunt realizări enorme la noi, mai ales dacă iei în considerație istoria pe termen lung, și dacă ești în stare să compari între ele diferitele perioade, diferitele state, precum și decalajele între statele europene. Trebuie însă adăugat că se putea face totul mult mai repede. Și mult mai bine.
Există însă o constantă, unde nu s-a realizat chiar nimic – mentalitățile colective. Oricît de mulți indivizi inteligenți ar exista în această țară, și chiar există, oricît de educați ar fi unii, inclusiv la marile universități ale lumii sau la cele autohtone (mă refer la cei care chiar citesc, studiază, nu la cei care plagiază lucrări de seminar, teze de licență și de dizertație, doctorate), inteligența lor cumulată la nivelul comunității maxime, care este națiunea, este anihilată de imensa masă de cîrcotași, resentimentari, mediocri, submediocri, proști. Sunt cei care gîndesc numai în clișee, dintre care unele au fost redate mai sus, sunt cei care toată viața lor au așteaptat ca statul și guvernul să facă totul pentru ei, cei care mereu așteaptă să li se dea (y compris așa-zișii oameni de afaceri, investitori), cărora li se pare că niciodată nu au primit destul și în permanență, în vreme ce ei înșiși nu s-au ostenit niciodată să miște un deget pentru binele comunitar sau pentru binele public, sunt cei cărora nu le pasă de nimeni și de nimic, în afară de ei înșiși. Ei nu au niciodată soluții pentru nimic, dar caută nod în papură la tot ceea ce fac cei activi, cei care fac legi, cei care guvernează, cei care duc totuși înainte această țară.