Marian Zulean. Securitatea României. Între reformă, control civil și impostură (fragment)

Vă prezentăm Cuvântul Înainte al cărții, recent apărută la editura Humanitas, Securitatea României. Între reformă, control civil și impostură de Marian Zulean.

Securitatea postcomunistă – o perspectivă subiectivă

« Securitatea este o nevoie de bază și o valoare fundamentală a omului. În piramida lui Maslow, printre cele cinci categorii de nevoi interconectate ce motivează comportamentul uman, securitatea se situează imediat deasupra nevoilor de bază. Are, deci, o importanță majoră pentru om, fiind obiect de analiză și cercetare în mai multe științe, precum studiile de securitate, relațiile internaționale, sociologia militară, psihologia socială sau geopolitica. Din perspectivă multidisciplinară, securitatea nu presupune doar protecția fizică sau psihologică a omului, ci și protecția economică, culturală, politică a individului sau colectivităților în care este integrat.

În pofida atâtor dezbateri care au încercat să-l explice, nu există o definiție unanim acceptată a conceptului de securitate. Organizația Națiunilor Unite, de exemplu, folosește individul drept sistem de referință al securității, definind-o în raport cu acesta. (1) Însă majoritatea paradigmelor încearcă să definească termenul de securitate luând drept sistem de referință statul și comunitățile. De teoretizarea securității se ocupă studiile de securitate, o știință derivată din relațiile internaționale și studiile strategice. Dar nu mi-am propus aici să fac o istorie intelectuală a conceptului de securitate sau o taxonomie a definițiilor date de diverse școli de gândire din domeniul studiilor de securitate sau al relațiilor internaționale.

Sub influența Școlii de la Copenhaga, eu am propus un model explicativ al conceptului de securitate ce ține cont atât de dimensiunea obiectivă, cât și de cea subiectivă (percepția amenințărilor de către grupul de referință), definind politica de securitate națională ca un proces dinamic al unui stat ce stabilește obiective strategice și alocă resurse în scopul realizării securității naționale (Ghica, Zulean, 2007, pp. 38–39). Din acest model explicativ rezultă că securitatea națională este asigurată dacă cetățeanul e încredințat de capacitatea statului de a preveni folosirea forței de către adversari și de a-l apăra atât de inamicii externi, cât și de cei dinăuntru. O mare problemă în guvernanța democratică o reprezintă modul în care se realizează fuziunea intereselor și percepțiilor personale sub eticheta de securitate națională. Securitatea națională poate fi înțeleasă, pe de-o parte, ca libertate a poporului de a-și alege modul de viață, iar pe de altă parte, ca unul dintre scopurile principale ale guvernării unei națiuni.

Sintetizând, se poate spune că securitatea națională este atât un scop al guvernării, cât și un instrument (sistemul de securitate națională) al acesteia. Se face uneori confuzie între securitatea națională ca scop al guvernării și procesul efectiv prin care se atinge acest scop, confuzie generată de moștenirea comunistă, când Departamentul Securității Statului (Securitatea) a funcționat ca un pilon al terorii regimului comunist. Din cauza acestei conotații negative a termenului, primele legi postcomuniste de organizare a sistemului de securitate au evitat cuvântul „securitate“. Un bun exemplu este Legea siguranței naționale nr. 51 din 1991, care a fost modificată minimal în 2014, când a devenit Legea securității naționale.

Să amintesc, în legătură cu conotația negativă a conceptului de securitate, un episod dinainte de 1989, când am citit o pancartă comunistă atârnată la ieșirea din Caracal, pe care scria chiar așa: „Să trăiască Libertatea, Pacea şi Securitatea“. După 1990, mi-am întrebat câțiva colegi cu care făceam naveta de la Craiova la Caracal la ce se gândeau când citeau acel slogan. La fel ca mine, și ei credeau că era un slogan de preamărire a Departamentului Securității Statului (DSS); nimeni nu se gândea la „securitatea națională“. Dar nimeni nu îndrăznea să comenteze sau să ceară lămuriri cuiva, fiecare ținea acest gând pentru sine. Așadar, anul 1990 ne-a găsit cu o „dependență de cale“ (path dependency) față de Securitatea comunistă.

Deși volumul de față nu este un manual de studii de securitate, am simțit nevoia unei introduceri teoretice și a unor clarificări conceptuale privind tranziția de la un regim dicta- torial comunist la un regim democratic postcomunist. De studiul tranziției postcomuniste și al „moștenirii“ Securității s-au ocupat, între alții, Vladimir Tismăneanu, Dennis Deletant sau Lavinia Stan, iar despre sistemul de securitate postcomunist au scris Floriana Matei, Larry Watts și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Marian Zulean.

Dintre subiectele-cheie ce privesc tranziția postcomunistă, cel al relației dintre armată / serviciile de informaţii și societate și cel al mecanismelor de control democratic civil al instituțiilor de securitate națională au fost preocupările mele de cercetare din ultimele trei decenii. Într-un capitol de carte recent, scris împreună cu Marius Ghincea2, am făcut o analiză sintetică a tranziției relațiilor civil-militare, plecând de la modelul comunist către modelul occidental de control democratic civil (control civil obiectiv, în termenii lui Samuel Huntington), și am identificat trei perioade ale tranziției postcomuniste româ- nești: 1990–1996, perioada de reformă instituțională și continuitate; 1996–2007, tranziție accelerată către tipul de control civil obiectiv; 2007– 2024: recul democratic.

Dintre problemele identificate de analiza noastră am scos în evidență: incompleta internalizare a normelor de control democratic civil, o neîncredere a militarilor în liderii civili, centralizarea autorității de decizie în CSAT și absența unui corp civil expert în mecanisme de control democratic, în virtutea miilor de absolvenți de colegii de apărare și siguranță națională. Dar articolele academice au limitele lor, mai ales limite legate de faptul că sunt publicate, de obicei, în limba engleză, scrise pentru un public academic global.

În volumul de față am urmărit să prezint tranziția sistemului de securitate așa cum am înregistrat-o, ca martor direct ce și-a desfășurat activitatea profesională în interiorul acelui sistem, precum și ca autor al unor cercetări aprofundate în mediul academic. Cariera mea profesională cuprinde trei perioade: una de militar operativ (până în 1990), urmată de o carieră de sociolog/analist militar la MApN și Administrația Prezidențială și o a treia perioadă, de profesor la Universitatea din București. În paginile acestei cărți intenționez să analizez critic reforma sistemului de securitate și să realizez o diagnoză mai nuanțată a tranziției postcomuniste, diagnoză bazată pe experiența personală și pe o observație participativă. Am reunit aici, cu minime intervenții, articole de opinie publicate în perioada 2007–2025. Am grupat articolele în patru părți ce tratează aspecte ale tranziției de după 1989 din perspectiva transformării sistemului de securitate: 1) „Securitatea națională după 1989“; 2) „Controlul democratic civil asupra instituțiilor de securitate“; 3) „Plagiate şi impostură în ştiinţele militare“; 4) „Miscellanea“.
În prima parte am descris procesul de transformare a ideilor, doctrinelor, strategiilor și legislației de securitate plecând de la doctrina „războiului întregului popor“ și ajungând la strategiile de securitate specifice țărilor NATO. Articolele de început vorbesc despre fuga de cuvântul „securitate“ și despre confuzia conceptuală pe care se bazează întregul sistem de securitate. După cum se va vedea în această primă parte, și azi se mai face confuzie între conceptele de securitate națională, siguranță națională și apărare națională; între intelligence și informații sau între cultura strategică și cultura de securitate.

Dincolo de acest amalgam de concepte, găsim că discuția privește mai mult decât claritatea terminologică: ea reflectă o problemă mai serioasă, legată de impostură și de selecția negativă a elitelor. Totodată, această chestiune este și un epifenomen al unui mecanism de control civil viciat. Cum altfel ar putea fi interpretat faptul că Strategia națională de apărare din 2010 a fost folosită de către instituțiile de securitate, deși fusese respinsă în parlament? Sau că președintele Iohannis și-a bazat Strategia națională de apărare din 2015 pe conceptul de securitate extinsă, asumat de către generalul Gabriel Oprea ca fiind un concept original? (De fapt, era conceptul lui Barry Buzan, din Școala de la Copenhaga.) Ce mi se pare însă cel mai grav e că în legislație securitatea națională este prevăzută ca un domeniu și un scop al activității serviciilor de informații, conform Legii securității naționale din 1991, în vreme ce apărarea națională este un domeniu paralel. Ultimele două articole din această parte se ocupă de resursele alocate politicii de securitate și de bugetarea apărării. Astfel, articolul „NATO trebuie să reducă decalajul în infrastructura de apărare din Europa de Est“, apărut în Balkan Insight înainte de agresiunea Rusiei în Ucraina (2022), pleacă de la presupoziția că extinderea NATO a fost mai mult o decizie politică, însă integrarea efectivă a țărilor din Europa de Est – din punctul de vedere al infrastructurii de apărare – nu s-a produs, din cauza opoziției Rusiei.

Partea a II-a, „Controlul democratic civil asupra instituțiilor de securitate“, reprezintă subiectul central al acestei cărți, fiind cel mai important subiect academic pe care l-am abordat în carieră. Interesul pentru temă a debutat destul de simplu. La întâlnirea din 1996 cu profesorul Lazăr Vlăsceanu, pentru a decide subiectul cercetării doctorale, acesta mi-a spus: „Tu ai experiență militară și vrei să scrii o teză de doctorat în sociologie. Alege o temă de sociologie militară!“ Astfel am demarat o cercetare doctorală finalizată cu teza de doctorat „Relațiile civil-militare și politica de securitate națională în România postcomunistă“, publicată cu titlul Armata și societatea în tranziție (Tritonic, 2003). În perioada studiilor doctorale am publicat mai multe capitole de cărți și articole, fie sub egida NATO sau a centrului Democratic Control of Armed Forces (DCAF), folosind cadrul teoretic și metodologic ale acestor instituții.3

Cele patru articole din această parte a II-a reprezintă studii ulterioare, cu recomandări de politici publice, realizate după integrarea României în NATO și UE. Studiul „Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI“ este o sinteză a raportului de cercetare realizat în cadrul Centrului de Analiză și Dezvoltare Instituțională ce și-a propus să evalueze critic stadiul reformei sistemului de securitate după aderarea la NATO, dar și să impulsioneze societatea civilă să își asume un rol mai mare în mecanismul de control democratic asupra instituțiilor de securitate. Proiectul a reușit să aducă la o dezbatere publică mai multe organizații nonguvernamentale, dar și pe principalii șefi ai serviciilor de informații sau consilieri prezidențiali, iar într-un final să propună un ghid de reformă a sistemului de securitate (SSR 2.0). Următoarele două articole sunt un fel de monitorizări ale acestor recomandări de reformă. Ultimul articol din această parte, „România. Relațiile dintre armată și societate în epoca modernă“, publicat într-un amplu volum la Oxford University Press, reprezintă un studiu enciclopedic, o chintesență a preocupărilor din ultimele trei decenii pentru democratizarea relațiilor civil-militare.

Partea a III-a, „Plagiate și impostură în științele militare“, este interconectată cu cea precedentă și explică un epifenomen al mecanismului de control democratic civil, pe care l-am numit anticontrol democratic (în engleză, reversed democratic control). Investigațiile jurnalistice de după 2014, în special cele realizate de Emilia Şercan, au devoalat un sistem academic putred („științe militare“), caracterizat de plagiate și impostură academică. Evoluția titlurilor academice, așa cum este reprezentată grafic în acest capitol, arată o explozie a titlurilor de doctor în științe militare, plecând de la un număr de doar șapte doctorate susținute la Universitatea Națională de Apărare „Carol I“ (UNAp) în 1992 și atingând un vârf de circa 200 de titluri (în 2012) în domeniile științe militare, respectiv ordine publică și siguranță națională. Lor li se adaugă alte câteva mii de diplome postuniversitare emise de colegiile de apărare, ordine publică și siguranță națională, prin care a fost „infestat“ tot sistemul democratic românesc cu absolvenți „controlabili“. Dincolo de plagiate și impostură, acest mecanism de anticontrol democratic a constituit o formă de rezistență la schimbare și de păstrare a influenței în stat. Ipoteza mea este aceea că, după ce „Studiul de extindere a NATO“ din 1995 a pus condiția existenței unui control democratic civil asupra armatei și serviciilor de informații, sistemul de securitate a agreat această condiție externă, de dragul admiterii în NATO, dar a creat un mecanism de selecție a „controlorilor“.

Am promis să prezint perspectiva personală asupra diverselor chestiuni legate de securitatea postcomunistă, inclusiv asupra luptei cu impostura academică din mediul militar. Dincolo de participarea mea – ca profesor al Universității București, ca membru în comisii naționale (de exemplu, CNATDCU) sau ca expert independent în comisii delegate să evalueze teze de doctorat suspecte de plagiat –, lupta cu impostura a început mult mai devreme, chiar din interiorul sistemului de securitate și apărare. O primă descoperire a imposturii din mediul militar a avut loc în anul 2001, când noi am câștigat un proiect de cercetare de la NATO, pe baza proiectului meu de cercetare, dar acesta a fost atribuit altcuiva, cu sprijinul secretarului de stat Sorin Encuţescu. La sfatul unui referent american, Jeffrey Simon, am renunțat la demersul de a demasca impostura, altfel ar fi fost o pată rușinoasă pe obrazul României, în contextul aderării la NATO.

Însă momentul cel mai penibil a avut loc în 2006, odată cu plagiatul generalului (rez.) Vasile Paul, care devenise conferențiar, fără concurs, la Universitatea de Vest din Timișoara (UVT) și care a plagiat câteva pagini dintr-un articol al meu, apărut în Sfera politicii cu opt ani înainte. Istoria acelui plagiat are nuanțe tragicomice: detectasem un plagiat comis de către două studente de la SNSPA, care au mărturisit că au plagiat, dar că au preluat textul respectiv dintr-o carte scrisă de… Vasile Paul și Ion Coşcodaru. Povestea a devenit o legendă urbană, iar de ea au aflat și cei de la Universitatea de Vest din Timișoara (UVT). Acuzat public de plagiat de către Grupul de Reformă Universitară de la UVT, generalul (rez.) Paul s-a prezentat la o televiziune din Timișoara să se dezvinovățească, afirmând că nu avea cum să plagieze pentru că el nu auzise de autorul Zulean. Pus în fața acestei situații, am dat un interviu revistei 22, declarând că voi studia toate posibilitățile legale pentru a cere despăgubiri pentru drepturi de autor și pentru jignirile aduse. În loc de mea culpa, generalul-plagiator a făcut rost de numărul meu de telefon, m-a sunat și a încercat să mă descurajeze, amenințând că voi fi dat afară de la Președinție, unde lucram atunci, pentru că îl cunoaște bine pe președintele Băsescu.4 Vă dați seama ce tupeu și agresivitate aveau acești impostori în momentul în care erau expuși opiniei publice ca impostori? Apoi a trimis mesaje prin intermediari că își cere scuze, iar UVT a anulat postul generalului dezonorat. Din acel moment, am devenit mai atent la subiectul plagiatelor în domeniul științelor militare și am pledat pentru demascarea im- posturii academice, atât ca membru oficial în diverse comisii naționale, cât și în mass-media. Am făcut parte din Comisia de științe sociale a CNATDCU, desființată în anul 2012 de către ministrul PSD Liviu Pop, tocmai când Consiliul CNATDCU urma să se pronunțe asupra plagiatului prim-ministrului în funcție, Victor Ponta.5
Articolele care urmează vorbesc despre impostura de diverse tipuri din sistemul de securitate. Astfel, în articolul „«Academiile» – Aici sunt banii dumneavoastră!“ am semnalat apariția celei de-a șasea academii, Academia de Științe ale Securității Naționale (ASSN), fondată de către George Maior (directorul SRI) și Gabriel Oprea (viceprim-ministru al guvernului USL). Fuseseră selectați ca „academicieni“ un grup de generali și civili apropiați ai sistemului de securitate (majoritatea cu o producție științifică ce tindea către „0“), iar prin nominalizarea în acea academie, primeau o rentă viageră. După cum am subliniat în articol, problemele acestei academii privesc modul de selecție a „academicienilor“, constituirea unei rețele de influență la nivelul statului, ce ocolește mecanismele controlului democratic, precum și risipa resurselor într-un domeniu și așa deficitar în România (ultimul loc din Europa în materie de cercetare și inovare).

Articolele următoare prezintă date factuale rezultate din cercetările personale sau din investigațiile jurnaliștilor Emilia Şercan, Melania Cincea, Iulia Marin sau Sidonia Bogdan și aduc argumente suplimentare în privința imposturii academice și a vicierii mecanismelor de control democratic civil. În articolul „România educată securistic“ am arătat cum fenomenul imposturii a infestat structurile statale: în perioada 2000–2014 au primit diplomă un număr de peste 1.500 de doctori în „științe militare“, care au devenit astfel membri ai elitei militare, politice sau juridice. Totodată au fost implementate proiecte cu fonduri europene pentru dezvoltarea „culturii de securitate“. Printre soluțiile propuse de mine pentru ieșirea din postura de „stat capturat“ se numărau următoarele: „remilitarizarea“ învățământului militar, evaluarea școlilor doctorale din academiile militare şi organizarea unor parteneriate cu cele mai performante universități civile. După 2016, doar o parte dintre sugestii au fost adoptate; școala doctorală de la Academia de Poliție a fost desființată, iar numărul doctoranzilor în celelalte două academii, redus drastic. S-au organizat doctorate profesionale, iar dacă ne uităm pe site-ul instituțiilor de securitate, cu greu vom mai găsi azi vreun lider politic care să fluture titlul de doctor în științe militare. Aceste schimbări pot fi atribuite presiunii societății civile, ca rezultat al investigațiilor jurnalistice sau al articolelor critice din mass-media.

Ultima parte, „Miscellanea“, reunește diverse eseuri pe teme legate de sistemul de securitate, mai ales la nivelul ideilor. Astfel, o temă recurentă este cea din articolul „Prostia: un risc la adresa securității naționale“, unde vorbesc despre manipularea opiniei publice prin intermediul teoriilor conspiraționiste. Ipoteza mea este că „prostia, însoțită de o selecție negativă a elitelor, produce un capital intelectual toxic și reprezintă o adevărată amenințare la adresa securității naționale“. Ipoteza pare să fi fost validată chiar în ultimii doi ani, în campania electorală din anii 2024–2025. Nominalizam, între „maeștrii“ conspiraționiști, personaje precum generalii Străinu, Rogojan și Chelaru, colonelul Pavel Coruț sau Alexandru Cumpănaşu, care au avut la dispoziție platforme media de exprimare, au coordonat proiecte europene din fonduri structurale sau au fost invitați ca profesori la colegiile de apărare și siguranță națională, devenind „influenceri“ în rândul sistemului de securitate. Din cauza acestor „influenceri“ s-a născut ceea ce numeam „realismul magic al lui Călin Georgescu“. Invit cititorii să descopere nuanțe și corelații cu fenomenul de război hibrid pe care îl trăim azi, în variantă endogenă.

Acest „Cuvânt înainte“ are menirea să ghideze cititorul, însă concluziile le va trage fiecare, la finalul cărții. Aș scoate în evidență, totuși, concluzia unui articol de aici, unde spuneam astfel: „Deși România a făcut progrese semnificative în democratizarea relațiilor civil-militare și a fost recunoscută de actori internaționali precum NATO și UE pentru eforturile sale, drumul către consolidarea democrației rămâne lung și complex. Persistă însă provocări legate de internalizarea normelor democratice, rezistența la schimbare și eludarea mecanismelor de control civil“ (în Thompson, Nassif, 2022).

Plecând de la această concluzie, cred că printre primele măsuri pentru consolidarea democratică în România, în actualul context geopolitic, ar trebui să se numere o diagnoză profundă a modului de funcționare a sistemului de securitate, după modelul Comitetului Church din SUA,6 precum și revizuirea sistematică și adaptarea legislației de securitate, pentru a depăși reforma minimală din anii ’90 de tip „perestroika și glasnost“. Este încă un mister de ce legislația de securitate fundamentală nu poate fi reformată, ci doar amendată, secvențial. Astfel, în ciclul electoral 1996–2000 au fost propuse patru proiecte de lege, iar în ciclul 2001–2004, alte șapte proiecte; în timpul mandatului lui Traian Băsescu au existat două pachete de legi, unul promovat de partidele ce-l susțineau pe președinte, iar celălalt propus de către PNL și partidele ce-l susțineau pe Tăriceanu. Președintele Iohannis și-a propus și el ca obiectiv strategic, în ambele strategii de apărare, actualizarea cadrului legislativ al securității naționale. Din păcate, nici un proiect nu a trecut, dar acesta este deja un subiect pentru altă carte – sau pentru o acțiune concretă a coaliției proeuropene. Altfel, povestea securității postcomuniste nereformate și a „sta- tului paralel“ va deveni o armă redutabilă în războiul hibrid.

Volumul de față are un scop limitat: să se prezinte ca un document de istorie recentă, cu valențe de memorie instituțională a tranziției sistemului de securitate românesc, pe baza articolelor de opinie scrise în perioada 2007–2025.

Ţin să mulțumesc Editurii Humanitas, în special doamnei director general Lidia Bodea, pentru oportunitatea de a publica această carte neconvențională, dar și revistei 22 și platformei Contributors, care au găzduit o parte din articolele cuprinse aici.

Dedic această carte memoriei profesorilor Lazăr Vlăsceanu şi Ioan Mihăilescu, care mi-au influenţat viaţa profesională. »

NOTE

UN Trust Fund for Human Security, disponibilla:https://www.un.org/ humansecurity/what-is-human-security/.
Marius Ghincea,Marian Zulean,„Protracted Transition.The Civilian Control over the Military and Intelligence“, în Lavinia Stan, Diane Vancea (eds), Post‐Communist Progress and Stagnation at 35. The case of Romania, Springer, 2024.
Vezi „The military in post-communist countries in transition“, in G. Caforio (ed.), Social Sciences and the Military, Routledge, 2007; „Ci- vil-Military Cultural Gap in Romania“, in G. Caforio, G. Kummel (eds), Military Missions and their Implications Reconsidered. The Aftermath of September 11th, JAI Press, Greenwich, Connecticut, 2005; „Romania. Analysis of the Stability Pact Self-Assessment Stu- dies“, in E. Cole, Th. Donais, Ph. Fluri (eds.), Defence and Security Sector Governance and Reform in South East Europe Self‐Assessment Studies. Regional Perspectives, Nomos, Baden-Baden, 2004; sau „Changing Patterns of Civil-Military Relations in Southeastern Eu- rope“, Mediterranean Quarterly, vol. 15, nr. 2, 2004, pp. 58–82.
Pentru detalii privind cazul generalului(rez.)Vasile Paul,vezi ancheta revistei 22 din 21 septembrie 2007 cu titlul „Plagiat și declarații false. Rețeta unor cariere academice de la Universitatea de Vest“, disponibil la: https://revista22.ro/actualitate-interna/plagiat-si-declaratii-false- reteta-unor-cariere-academice-de-la-universitatea-de-vest
Vezi Raluca Pantazi, „Consiliul Național de Atestare a Diplomelor care analizează cazul Ponta a fost desființat. Liviu Pop: Actualii membri ai Consiliului vor face parte din viitoarea structură“, Hot‐ News, 29 iunie 2012, disponibil la: https://hotnews.ro/consiliul-natio- nal-de-atestare-a-diplomelor-care-analizeaza-cazul-ponta-a-fost-des- fiintat-liviu-pop-actualii-membri-ai-consiliului-vor-face-parte-din-vi- itoarea-structura-632966.
Vezi US Senate Select Committee on Intelligence.„IntelligenceActi- vities and the Rights of Americans – Church Committee final report“. United States Senate. April 26, 1976 sau Church Committee, dispo- nibil la: https://en.wikipedia.org/wiki/Church_Committee