De ce a trebuit să moară poetul Maxim Krivțov la 33 de ani?
De ce s-a văzut el osândit la vârsta cristică de un tiran, de instinctul de conservare și de simțul onoarei să trebuiască să lupte pentru supraviețuirea neamului său în tranșee, în fața cotropitorilor ruși?
Nu mai era loc de el și de pisica lui pe pământ?
Dar pentru cei 1200 asasinați de jihadiști în kibuțurile israeliene? Dar pentru cei aproape 140, ținuți captivi, sub pământul care încă îi mai rabdă pe torționarii lor? Pentru ei nu mai e oare loc? Și dacă nu-i: oare de ce? Oare nu pentru că nu le facem noi? Oare nu suntem responsabili, poate chiar vinovați și noi?
Nu știu dacă mai sunt 132 de ostatici în Gaza, sau 136. Nu știu câti dintre ei mai sunt în viață. Nu știu câte dintre tinerele răpite la un festival de muzică sunt gravide pentru că au fost violate. Dar știu că în cele 100 de zile scurse de la răpirea lor, toți acești oameni au trecut zi de zi și ceas de ceas printr-un nesfârșit coșmar. Printr-o tragedie imposibil de descris adecvat în cuvintele unei limbi omenești.
Mai știu cine face parte dintre făptașii acestei zilnic repetate tragedii. Sunt finanțatorii teroriștilor. Ideologii și armurierii lor.
E presa care minte și lumea care tace.
E lumea care asistă, de tot atât timp, la galopul descompunerii morale demarate de teroriști și, dacă nu minte, a rămas impasibilă și mută.
E lumea care amplifică exponențial dezastrul etic care a cuprins omenirea, pentru că savurează flegmatic teatrul și vodevilul ipocrit, pentru că gustă mascarada cumplită, farsa asasină, puse în scenă de Africa de Sud, ca purtător de cuvânt al Hamas, la Curtea Penală Internațională de la Haga. Unde acuză victimele pentru ce-au comis făptașii.
E gloata imigrată și trădătoare de țară care iese în stradă, în metropolele occidentale, ca să protesteze nu împotriva ucigașilor, ci împotriva victimelor lor, nu împotriva violatorilor, ci a femeilor pe care asasinii le-au însemnat pe viață cu scârnăvia seminței lor bestiale.
Mă întreb: oare ce imprescriptibile crime am comis, ca să fim osândiți să fim nu doar contemporanii acestor ucigași, violatori, schingiuitori și făptuitori de alte abominații, ci și martorii unei decrepitudini morale de asemenea proporții, încât oameni și guvernanți aparent normali să nu se dea în lături de a se lăsa prefăcuți în trompete și vuvuzele ale asasinilor?
Cum de ne-am lăsat inundați de oceanul de ipocrizie în care se complace să înoate vesel, spre rușinea ei eternă, Africa de Sud, la Haga? Cum de-am căzut în lume, la universitatea Harvard și la MIT, la ONU și la Crucea Roșie, în această vale a morții decenței și bunului simț moral?
Cum de-a alunecat atât de adânc o parte mare din planeta albastră în mizeria și duhoarea pestilențială a celui mai imund antisemitism? Nu știau sudafricanii înainte de a pleca la Haga, ori femeile plasate în funcțiile de rector ale marilor universități americane, din care una s-a ”distins” și ca plagiatoare, că una din cărțile de căpătâi a teroriștilor Hamas e ”Mein Kampf?” N-au înțeles lacheii călăilor că s-au transformat, ca defăimători, în complicii unei terori nu mai puțin genocidare decât nazismul, nu mai puțin abjecte decât a Gulagului?
La 100 de zile de la reamorsarea Holocaustului cu un original elan și-un entuziasm pentru atrocități ce ”n-a văzut Parisul”, la tot atâta vreme de când paznicii puși să protejeze porțile civilizației, normele și instituțiile ei, se dau de ceasul morții să împiedice victima să se apere de asasinul ei, avem a ne privi și analiza adânc. Avem a ne sonda atent abisurile psihologice și culturale, în capcana, în hăul fără de sfârșit ale cărora s-au lăsat prinși mulți dintre noi.
E posibil ca, scrutând cu grijă aceste genuni, să descoperim grozăvii. Am putea depista că am făcut parte din master plan. Din proiectul conceptual, pe termen lung, al distrugerii civilizației și scufundării ei în oceane de sânge.
Am putea realiza că am fost, vai, complici (involuntari, desigur) la uciderea lui Maxim Krivțov la 33 de ani. Pentru că poetul ucrainean n-a murit ca militar în tranșee, cu arma și pisica lui, doar pentru că Putin avea de cucerit niște ținuturi care-n capul lui și al ciracilor săi sunt rusești.
Și n-au fost împușcate, violate, decapitate și arse 1200 de persoane, acum 100 de zile, doar pentru impunerea unor revendicări teritoriale. Ci și pentru că, în lumea devenită prin globalizare sat, mulți dintre noi se comportă aberant.
Am putea înțelege, spre oroarea noastră, că terorismul islamist dezlănțuit acum 100 de zile, precum și cel provocat de Putin și de fasciștii lui în 2014 și 2022 au mizat pe lașitatea, ura, prostia, pe indolența și pe indiferența noastră ca să-și demareze atrocitățile, amăgindu-se că nu vor fi pedepsite după cum merită.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com