Probabil că toată lumea știe ce s-a întâmplat, în 1939, la Katyn, o localitate din Rusia, la câțiva kilometri de mai cunoscutul Smolensk. Pentru cine nu-și mai amintește, acolo kaghebiștii sovietici, ruși în speță, au împușcat unul câte unul vreo 20 de mii de cetățeni polonezi, ofițeri, dar și civili, pentru a înăbuși în fașă orice opoziție la stăpânirea rusească asupra estului Poloniei, instalată în urma pactului Ribbentrop – Molotov, semnat la 23 august 1939. Cum toată lumea știe, dintr-o istorie distorsionată, că numai Germania a invadat Polonia, în același an, dar toată lumea uită sau ignoră că, în virtutea aceluiași tratat invocat mai sus, nici URSS n-a stat cu mâinile în sân, luându-și partea, și anume estul Poloniei, prin același procedeu al invaziei armate, care, în februarie 2022, s-a practicat, de către urmașa sa de data asta, asupra Ucrainei.
Năravul din fire n-are lecuire, spune o cunoscută vorbă populară românească. Așa că, și în cadrul noii invazii, asupra Ucrainei, armata rusă (cea din 1939 era „roșie”, probabil de sângele pe care-l vărsase în războaiele de până atunci, inclusiv în cel interior, poreclit Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și în ceea ce a urmat) a ucis pe rupte. Că treaba a fost făcută atunci cu mâna kaghebeului e drept, dar pare că exemplul s-a răspândit în masele de soldați după căderea, cel puțin teoretică, a KGB-ului, iar aceștia i-au făcut, în Ucraina, treaba cu aceeași criminală sârguință. Masacrele de la Bucea și, mai nou, cel descoperit la Izium, demonstreză că oricând Katyn-ul se poate întoarce. Și nu împotriva celor care l-au executat, cum ar fi, totuși, normal, ci împotriva oricui, dacă asupra sa ar cădea ochiul dictatorului de la Kremlin.
Bucea și Izium după Katyn nu fac decât să asigure o continuitate criminală. Dacă atunci, în războiul care a urmat, rușii au devenit, din aliați ai lui Hitler, aliați ai Marii Britanii și ai Statelor Unite ale Americii, azi ei nu mai sunt aliați ai celor considerați a fi de partea, totuși, bună, sau măcar mai corectă. Azi mai toate țările guvernate democratic sunt împotriva fostului aliat de altădată. A se asculta aplauzele din sala Adunării Generale a ONU, de zilele trecute, după ce o comisie a ONU, iar nu Ucraina implicată în război, a semnalat crimele comise de ruși pe teritoriul acelei țări; a se vedea și cum Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, a fugit repede după ce și-a ținut mincinoasa cuvântare, de teama unei reacții inverse.
Lumea liberă, către sistemul căreia năzuia și Ucraina, plătind de aceea un preț greu în aceste luni și, Doamne ferește, în anii ce vin, planifică tribunale care să-i judece pe vinovații de crimele de război, ceea ce nu s-a putut realiza în cazul Katyn din motivul anunțat înainte. Ca să nu mai spunem că, în prima fază, URSS-ul i-a acuzat pe nemți pentru acel masacru, pentru ca, imediat după ce armatele Reichului au ocupat acea parte de Rusie, acestea să dezvăluie lumii abominabila crimă. Și, poate, și faptul că un mare criminal îl denunță pe omologul său, să fi contribuit la lipsa de interes, care a durat mulți ani, pentru ceea ce s-a petrecut acolo. Între timp, cei interesați au putut urmări și documentare filmate despre Katyn. Câți ani vor mai trece, însă, până când veți vedea documentare despre noile exerciții de tip Katyn, din Ucraina? Desigur, cifrele diferă mult. La Katyn ele ajung la vreo 20 de mii, în partea ocupată de armata rusă din Ucraina nu sunt, din fericire, de aceeași proporție. Încă. Dar asta nu înseamnă că, dacă Rusia lui Putin ar reuși să ocupe toată Ucraina, lucrurile nu s-ar repeta întocmai, la peste 80 de ani de-atunci.
Este ciudat cum o națiune care a dat mari scriitori precum Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Pușkin, Gogol, mari muzicieni, precum Ceaikovski, Prokofiev, Rahmaninov, ca să nu citez decât câțiva dintre cei care au construit una dintre cele mai importante culturi ale lumii, cum aceeași națiune a dat și atâția torționari. Stop. Dar Germania? Dar cultura ei? Dar torționarii ei? Se vede că o națiune este compusă din mai multe straturi, oricât ni s-ar predica despre egalitate (nu doar în fața legii), straturi care produc, independent, unele cultură, altele crimă și nenorocire. Asta mai ales pentru marile națiuni, deși, dacă ne întoarcem privirea mai încoace, chiar și în micile culturi central-europene, între care, să zicem, ne-am număra și noi, românii, am găsi exemple destule de citat pentru ambele categorii. Sunt, așa cum știm din chiar propria noastră istorie recentă, și cazuri când cei din zona culturală aprobă crimele celor de dincolo, vezi aplecarea spre legionari a atâtor oameni de cultură dinainte de al Doilea Război Mondial.
Dar dacă, la noi, garda a mers înainte prin partidul comunist, cu tot cu crime și tortùri, măcar această sinistră continuitate pare a se fi oprit în momentul când am aderat entuziast la comunitatea europeană din vest și chiar dacă, între timp, aderența a mai slăbit, încă nu s-a fisurat în așa hal încât să reluăm firul negru. Dar, vorba lui Camus, cine știe când ciuma (roșie, brună sau verde) își va trimite șobolanii în vreo altă cetate fericită…
P.S. Titlul este calchiat după cel al celebrei cărți a lui Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț. Așadar, Katyn după Katyn, sau pe limba lor Kamын пocле Kаmын.
Acest text a apărut inițial în revista România Literară