Trăsăturile credinței lui Iuliu Maniu sunt oglindite în rugăciunea [1] pe care obișnuia să o spună și care ne introduce în lumea sa sufletească. Ideea că Iuliu Maniu ar fi scris rugăciunea în timpul detenției de la Sighet este verosimilă, dar referirile la „țintele nobile” și la „mijloacele potrivite”, specifice activității publice, deschid ipoteza că autorul ar fi modificat și completat în perioada încarcerării o rugăciune cu care se familiarizase înainte.
Rugăciune constă în două serii de cereri, fiecare cuprinzând trei invocări ale ajutorului lui Dumnezeu, și una de mijlocire adresată Maicii Sfinte și sfinților îngeri. Structura și conținutul lasă să transpară dependența de spiritualitatea patristică, sintetizată în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cu care Iuliu Maniu se familiarizase în perioadele Postului Mare la celebrările din Catedrala Blajului și din biserica parohială de la Bădăcin. Pe de altă parte, rugăciunea lui Iuliu Maniu, spre deosebire de rugăciunea Sfântului Efrem Sirul care exprimă în mod eminent spiritualitatea monastică, este mai adaptată stării laicale, specifică unei persoane chemate de Dumnezeu să trăiască și să mărturisească credința în mijlocul și în zbuciumul lumii, acolo unde exercitarea unor înalte demnități influențează în mod direct mersul societății.
Dinamica textului pune în lumină faptul că principalul protagonist este Dumnezeu. Domnul Dumnezeu dăruiește sănătate, putere, iartă păcatele, curăță și luminează sufletul, ferindu-l de patimi, susține ieșirea persoanei din închiderea egoistă în sine pentru a se dărui Creatorului și aproapelui. Primatul harului este evident în rugăciunea lui Iuliu Maniu, care denotă conștiința necesității unirii intime cu Dumnezeu, aceasta reprezentând o condiție sine qua non a vieții creștine și a mântuirii.
Ce anume îi cerea Iuliu Maniu lui Dumnezeu?
„Doamne Dumnezeule, dă-mi sănătate, putere de muncă, rezistență morală și fizică”. Sănătatea este darul lui Dumnezeu, este baza activităților omului. Este, însă, nevoie și de o putere de muncă direct proporțională cu responsabilitățile familiale și profesionale, acestea din urmă fiind uriașe în cazul lui Iuliu Maniu. Schimbarea în bine a societății românești, a comunității politice și buna guvernare a Statului, pretindeau o implicare totală, cheltuirea tuturor energiilor și spiritul de sacrificiu. Disproporția dintre crizele economico-politice prin care a trecut România între anii 1918 și 1948 și resursele oricărui om politic era evidentă. De aceea, Iuliu Maniu implora de la Dumnezeu rezistența morală, în primul rând, și apoi cea fizică. Rezistența morală este indisolubil legată de virtuțile teologale, de credință, speranță și iubire, dar și de virtutea răbdării. Pentru Iuliu Maniu, răbdarea nu a fost semnul unei atitudini pasive, de capitulare în fața greutăților, ci expresia unei atitudini active, în care suportarea împrejurărilor contrare era integrată în urmărirea perseverentă a planurilor de însănătoșire a vieții publice. Această virtute l-a definit pe Iuliu Maniu, fiind admirată chiar și de adversarii săi politici.
Activitatea sa publică nu putea fi însă separată de moralitate și, în consecință, Iuliu Maniu trebuia, înainte de toate, să vegheze asupra propriului suflet: „Curăță-mi Doamne gândurile, îndreaptă-mi judecățile …”. Prin această cerere, Iuliu Maniu dovedește cunoașterea importanței luptei spirituale, care începe în interioritatea persoanei. Purificarea gândurilor de patimi și ancorarea lor în adevărul lui Dumnezeu susțin conștiința morală, o ajută să i-a deciziile corecte și să evite compromisurile. Totuși, multitudinea problemelor și a necazurilor, care pot culmina în violență și în tortură, așa cum i s-a întâmplat lui Iuliu Maniu la Sighet, și astfel pot pune la grea încercare conștiința. Se înțelege, astfel, realismul cu care Iuliu Maniu se adresa lui Dumnezeu: „apără-mă de griji, necazuri și schinjuiri”.
În continuare, rugăciunea se oprește asupra stărilor sufletești care sufocă viața de credință și de iubire creștină: „Alungă de la mine lenea, neștiința și uitarea, micimea de suflet și nesimțirea împietrită”. La acest punct, nu este vorba despre păcate punctuale, ci, mai degrabă, despre o stare care împiedică lupta și discernământul spiritual și, în felul acesta, facilitează păcatele și prăbușirea morală a persoanei. Acesta este „duhul trândăviei” din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul[2]. Tradiția spirituală creștină vede în lene (akedia) o stare generală de dezgust, de oboseală și de dezinteres, care se manifestă prin trândăvie și indiferență, prin uitarea exigențelor care însoțesc relațiile cu Dumnezeu și cu semenii, prin dezvoltarea unei insensibilități în raport cu valorile spiritului. „Nesimțirea împietrită” coincide atunci cu împietrirea inimii, care blochează elanul spre Dumnezeu și spre societate.
Iuliu Maniu, având conștiința propriilor limite, a dovedit umilință și spirit de pocăință: „Doamne Dumnezeule, îndură-te spre noi, omenirea păcătoasă și iartă-mi, Doamne, păcatele”. Această implorare a milostivirii lui Dumnezeu este eminamente creștină deoarece este invocată nu doar pentru sine, ci și pentru întreaga umanitate.
Semnul întâlnirii cu Dumnezeu și al cunoașterii prezenței Lui vii și ocrotitoare în propria existență este rugăciunea de mulțumire. Omul conștient de darurile primite se simte copleșit și înțelege că cuvintele sale sunt insuficiente pentru a exprima recunoștința cuvenită lui Dumnezeu. Prin urmare, sufletul credincios și smerit îi cere lui Dumnezeu harul de a-i mulțumi: „Ajută-mi, Doamne, să-ți mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat”.
Pătruns de recunoștință, sufletul se abandonează în mâinile lui Dumnezeu, căruia îi aparține și care îi este apărător. În vâltoarea încercărilor, rugăciunea continuă: „Nu mă lăsa Doamne. Isuse Cristoase ia-mă sub scutul Tău…”. Pentru a rămâne, însă, în unire strânsă cu Dumnezeu, Iuliu Maniu cerea harul Spiritului Sfânt: „…Spirit Sfânt luminează-mi mintea, întărește-mi voința, arată-mi țintele nobile și mijloacele potrivite”. Noblețea scopurilor și alegerea mijloacelor pentru a le atinge vine, așadar, din conformarea planurilor și acțiunilor noastre la voința lui Dumnezeu, la legea morală naturală și supranaturală. Falsul principiu vehiculat atât de des în lumea politică, potrivit căruia scopul ar scuza mijloacele, este incompatibil cu învățătura creștină și cu viziunea politică a lui Iuliu Maniu.
În final, Iuliu Maniu se îndrepta spre Preasfânta Fecioară Maria și spre ierarhia îngerească, rugându-i să-i fie mijlocitori înaintea lui Dumnezeu: „Prea Sfântă Maria, roagă-te pentru noi, Arhanghelii Mihail şi Gavril, îngeri păzitori şi spiritele bune, rugați-vă pentru mine și pentru ai mei!”.
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile, rămânându-i aproape până la finalul vieții, când a fost însoțit de dragostea și de binecuvântarea episcopilor Biserici Greco-Catolice, așa cum menționează Fericitul Episcop Martir Iuliu Hossu în memoriile sale: „În primăvară, prin Februarie, a trecut la veșnicie marele fiu al neamului, Dr Iuliu Maniu, înțeleptul patriei; a primit mângâierile credinței sale și mângâiat a trecut pragul veșniciei, purtând lupta bună până la sfârșit, pentru neamul său, pentru patria sa, neplecat și neînfrânt, până la moarte; împreună cu toți fiii aleși ai neamului, în rezistență protestatară în fața tiranilor nelegiuiți, a văzut pe toți episcopii Bisericii în care s-a născut, a trăit și a murit; aceasta l-a mângâiat peste măsură, cum singur a spus-o, acolo în temnița Sighetului, unde îi avea aproape de sine. A primit binecuvântarea noastră repetată sub fereastra deschisă a celulei sale, și dezlegarea șoptită de preot la ușa celulei unde era izolat, și a murit mângâiat creștinește”[3]. Din mărturiile supraviețuitorilor de la Sighet, știm că Iuliu Maniu a primit de mai multe ori dezlegarea sacramentală de la episcopul Alexandru Todea și de la preoții Alexandru Rațiu și Ioan Vultur[4].
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică îi păstrează vie amintirea, îi prețuiește realizările și îi este recunoscătoare pentru exemplul de credință, de moralitate și de dăruire. Evocarea lui Iuliu Maniu ne pune în contact cu principiile creștine, care își păstrează actualitatea și pot contribui la reașezarea societății românești pe temelia moralității și a responsabilității. În acest sens trebuie să fie citit îndemnul lui Iuliu Maniu: „Suntem datori să căutăm cu toții calea cea mai bună pentru înaintarea fericită a țării românești…”.
Note:
[1] Ionel Pop, Un martor al Marii Uniri, editor Alexandru Bârsan, prefață de Ioan Bolovan, Ed. Corint, București, 2018, p. 124-125.
[2] Vezi Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin. I. Manual sistematic, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 306-307.
[3] Credința noastră este viața noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, editor Silvestru Augustin Prunduș, OSBM, Ed. Viața Creștină, Cluj‐Napoca, 2003, p. 320.
[4] Vezi Andrea Dobeș, Spații carcerale în România comunistă. Penitenciarul Sighet (1950-1955). Vol. II. Detenție și post detenție. Repere biografice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2021, p. 524-525; Ioan Ploscaru, Lanțuri și teroare, Ed. Signata, Timișoara, 1993, p. 226.
† Claudiu Lucian Pop
Episcop de Cluj-Gherla
(Text prezentat la conferința „Iuliu Maniu – destin de excepție și model pentru eternitate”, eveniment dedicat „Anului Jubiliar Iuliu Maniu” și organizat de ICR Viena și Ambasada României în Austria în parteneriat cu Fundația Corneliu Coposu, 5 octombrie 2023)
Laudat fie Isus.O prezentare exceptionala,clara,pe intelesul tuturor.Cinste si onoare ,aducere aminte si neauitare marelui Iuliu Maniu.