Israelul și ”prietenii” lui experți. Evrei, antisemiți, antisioniști

Cine ce a greșit înainte de mega-atentatele teroriste de la 7 octombrie 2023? În complicarea conflictului din Orientul Mijlociu a jucat mereu un rol considerabil nu doar antisionismul militant al celor care nu vor să admită în ruptul capului, în regiune, un stat evreiesc, ci și metehnele, cusururile și defectele prietenilor Israelului.

Reali sau imaginari. Care le sunt hibele, obsesiile și scrântelile? Prea multe pentru a fi enumerate și analizate toate.

Dar, întrucât nu ajută doar să ne rugăm ”să ne apere Domnul de prieteni, că de dușmani ne apărăm singuri”, e bine să fie trecute în revistă unele din cele mai grave.

Prieteni fatali

Israelul, se știe, are mare ”noroc” de amici. De când l-a ales Dumnezeu, e atât de plin de prieteni buni și dragi, că nu știe unde să-i mai pună.

Israelul are baftă nu doar de o lume extrem de atentă la statul evreu, pentru că e doldora de antisemiți, ci și de experți care vor din răsputeri să ajute acest mic stat renăscut după două mii de ani de exil. Ca Obama și diplomații lui. Care au ținut neapărat să-i ”ajute” pe evrei atât atât de tare, încât le-au împins statul, între altele prin acordul nuclear cu Iranul, ca și la ONU, către prăpastii, vai, chiar mai adânci decât haosul provocat de teroriști.

Buba Obama n-a trecut, pentru că ”experții” lui populează și actuala administrație. Caracteristica lor cea mai importantă e că se pricep perfect să complice inutil și artificial o problemă clară și evidentă, ”contextualizând-o”, până ce sâmburele ei dispare.

În cazul de față, sâmburele chestiunii e compus din mega-agresiunea teroristă de la 7 octombrie, de necesitatea statului atacat de a se apăra și a riposta, precum și de a determina inamicul și pe adepții lui să-i accepte poporului expus genocidului prezența și dreptul de a exista, categoric refuzate evreilor și statului evreu.

Celor din urmă prietenii fatali le impun standarde duble și un tratament discriminatoriu, care le răpesc, practic, prin condiționări și împovărări, dreptul la apărare, dând pieziș câștig de cauză islamiștilor teroriști și stăpânilor lor totalitari.

Apoi mai sunt ziariștii și specialiștii. Nu puțini experți scriu mult și prost în legătură cu un conflict pe care nu-l înțeleg, nu (neapărat) pentru că sunt antisemiți, ci, dacă nu sunt, pentru că insistă să vrea să-l rezolve privindu-l obsesiv și exclusiv prin lentilele deformatoare ale ideologiei sau ale ochelarilor alteranți ai specialității lor înguste.

Am avut acuta neplăcere de a citi sau asculta oameni altfel inteligenți și chiar de caracter, derapând grav în chestiunea conflictului din Orientul Mijlociu, pentru că s-au lăsat ademeniți de îngustimea sau puținătatea învățăturii lor, de trufie, de bias, ori de sugestii la modă, cum sunt cele clasice, pacifiste, livrate de politologia occidentală.

Care mizează, atrăgător, dar nu întotdeauna adecvat, pe pacifism, pragmatism, negocieri, balansări, pe modele istorice și algoritmi aplicați unui context în care nu funcționează.

Altfel spus, cer adesea viguros cuvântul nu doar antisemiți, orbiți de ură, dar vicleni, sau extremiști islamofobi, ci și inși care, dacă tăceau, filosofi rămâneau.

Obsesia Netanyahu. Și incompatibilitatea mutuală a unor conflicte

Unii, progresiști fiind, nu-și pot reprima de pildă, fără să aparțină tagmei iudeofobe, aversiunea pe care le-o provoacă Bibi Netanyahu, sau fostul guvern de dreapta de la Ierusalim și radicalii din componența lui.

Alții sunt discipoli ai școlilor politologice care n-au suficiente cunoștințe de istorie, sau de antropologie, sau de sociologie, sau de componenta religioasă a conflictului. Îl judecă deci de parcă ar fi inamiciția istorică franco-germană de rezolvat, ca litigiile dintre Berlin și Paris, pe bază de ucaz, de UE și de schimburi interșcolare, efectuate într-un spațiu laic, sincronizat și organizat precum cel european, marcat de istoria, experiența, de cultura și de valorile în mare măsură comune ale creștinismului, iluminismului și experienței războaielor mondiale.

Ei bine, conflictul israeliano-arab nu corespunde defel modelelor și experiențelor europene. E caracterizat de o profundă desincronizare istorică, religioasă și intelectuală a taberelor angrenate. A-i gândi aspectele doctrinare, politice, sociale, economice și militare presupune informație și smerenia efortului de a obține o cunoaștere aprofundată, interdisciplinară, a mentalităților și istoriei taberelor implicate, a efectelor interacțiunilor, a dinamicii și evoluției lor în timp. Unii dintre noi ne întrebăm constant dacă avem informațiile corecte în cantitatea necesară și dacă suntem în stare de acest efort. Întrucât realizăm cât de complexă e misiunea evaluării acestui conflict și a unora din luările de poziție pe care le generează, inclusiv unor sagaci observatori, cu note excelente la examenele de capacitate, e bine să ne rezumăm la a interveni doar pentru suplinirea lipsurilor vădite ale discursului, spre a combate dezinformarea și a livra argumente utile. Dar nici noi nu suntem scutiți de pericole.

Prieteni falși. Evreii antisemiți. Și ceilalți, antisioniști

Nimeni nu e la adăpost de bias, de riscul de a se crede deștept și de a lăsa să-i iasă pe gură inepții în stare să-l discrediteze și să-l facă de rușine pe viață, odată confruntat cu examenul realității. Nimeni nu e imun la primejdia de a fi incapabil să vadă litigiul din unghiul celuilalt. Cu atât mai puțin evreii marginali, extremiști, antisemiți, schimonosiți și mutilați de-o irepresibilă ură de sine, de felul lui Judith Butler, sau visceral antisioniștii, la fel de marginali, populând sectele fundamentaliste și ultraortodoxe, ca a sătmărenilor sau Neturei Karta.

Profesoară la Berkeley, în California, Butler s-a identificat cu teroriștii Hamas și Hezbollah într-atât, încât nu mai vede durerile și poziția reală, inconturnabilă, a covârșitoarei majorități a conaționalilor ei. Care, de milenii, se percep în Israel la ei acasă, iar nu în postura de ”cruciați”, cum au fost îndoctrinați să-i vadă mulți arabi, musulmani și palestinieni, supuși timp de un veac, unei asidue spălări pe creier naziste, kaghebiste și islamiste.

Disociați de realități sunt și sectanții evrei, care citesc fundamentalist nu atât Biblia, cât unele din interpretările ulterioare ale noțiunii de tradiție și de mesia. Cei din urmă au măcar virtutea de a se opune pe față statului evreu, în vreme ce adepții BDS practică un disimulat antisemitism de sorginte nazistă, pretinzându-se prieteni buni ai statului evreu.

Resentimentul predecesorului lui Netanyahu

Și sioniștii se pot înșela. Ca Ehud Barak, ex-premierul Israelului, ”general, şef al armatei şi cel mai decorat soldat din istoria statului Israel”, care, dixit Sorin Ioniță, ”a şters practic pe jos cu Bibi Netanyahu într-un interviu devastator”. Căruia Ioniță nu i-a mai ”găsit nimic de adăugat”, decât o laudă lui Barak, inclus în categoria ”politicienilor maturi şi responsabili”, elogiu dublat de un viguros șut în dos aplicat lui Netanyahu, nemilos plasat în clasa ”golănelii globale”.

Nu știu exact cel animă pe Sorin Ioniță, dacă de pildă chiar pune, ca mare parte din suflarea de extremă stânga apuseană, semn de egalitate între varii politicieni clasați in corpore ca ”populiști”, în ciuda diferențelor marcante dintre unii dintre ei. Dar e clar că o astfel de abordare este la fel de nerealistă și nu mai puțin ideologică decât ale unor Putin sau Orban.

În ce-l privește, Barak pare chinuit de ranchiună. Îl persecută invidii legate de bilanțul și anii săi de premier, situați numeric și calitativ net sub ai lui Netanyahu. Astfel încât Barak nu-și poate suprima, la 3 săptămâni după mega-atentatele Hamas, impulsul de lovi în rivalul său. Și, de asemenea, în țara sa. ”În orice țară normală, Netanyahu ar fi demisionat la 8 octombrie, el fiind principalul responsabil pentru gafa fără precedent din istoria ei”, afirmă Barak.

Fostul premier are dreptate, desigur, să deplângă erorile comise de succesorul său în trecut. Și mai cu seamă faptul că, în ultimii cinci ani, Netanyahu a considerat Hamas a face parte din active, iar nu din pasive, ca administrația autonomă palestiniană, în frunte cu Mahmoud Abbas.

Dar Barak, care, fără să se consulte cu poporul israelian, le-a oferit ca premier palestinienilor o soluție de pace refuzată de ei, un plan de acord care întrecea în concesii teritoriale tot ce era dispusă majoritatea covârșitoare a israelienilor să cedeze, dovedește din nou, cu asupra de măsură, că nu este un politician matur și responsabil. Fiindcă Ehud Barak dă semne clare să nu fi înțeles imperativul și consecințele inevitabile ale situației create de erorile pe care le-a deplâns.

Or, 7 octombrie justifică persistența (vremelnică) la cârmă a lui Netanyahu, (deși israelienii îl consideră pe drept, în proporție de peste 80%, vinovat), date fiind intrarea Israelului în război și nevoia țării de unitate națională și de continuitate la butoane, pe care demisia premierului ar fi riscat și ar risca în continuare s-o distrugă, cu urmări dintre cele mai nefaste.

În plus, Barak ar fi trebuit să-și amorseze analiza politică, plecând de la propriile lui gafe, erori și inadvertențe. Pentru că nici el n-a avertizat, cu mare claritate, ca Avigdor Lieberman în 2016, în legătură cu scenariul mega-atentatelor de la 7 octombrie. Predicția fostului șef al diplomației israeliene Lieberman, care a demisionat în 2018 din poziția de ministru al apărării, în semn de protest față de capitularea lui Netanyahu în fața terorismului Hamas, când premierul israelian le-a acceptat islamiștilor propunerea de armistițiu, a fost, vai, ignorată de responsabilii de la Ierusalim.

Concomitent, Ehud Barak a participat din plin la adâncirea și extinderea sciziunilor și divizării scenei politice israeliene, care le-a deturnat tuturor atenția de la pericol.

Pe drum spre ”ultimul cerc al infernului”

În fine, Barak, om politic de stânga, ar trebui să știe că tentația ignorării pericolului islamist nu e avortonul prejudecăților dreptei, din care face parte și Lieberman, ci, dimpotrivă, bastardul biasurilor progresiștilor europeni. Care mizează de decenii, fatal, în politica externă, pe o concepție ”realpolitik” rigidă, bazată pe falsa prezumție a ”raționalității” oricărui ”adversar” și pe imaginata, dar ireala ”inexistență” a unor vrăjmășii ireductibile.

Că aceste vrăjmășii ireductibile există și se manifestă cataclismic dacă sunt ignorate și rămân nelichidate, s-a vădit tragic la 7 octombrie 2023. A cui e vina? A Vestului? A liderului israelian.

Dar tendința cancelariilor apusene de a vedea conflictele cu tiraniile și terorismul răsăritean printr-o prismă ideologică, falsificatoare, n-avea cum să nu coloreze și să deformeze și percepția unui premier ca Netanyahu. Pe care succesul economic și îndelungata prezență la cârmă, ca și nevoia de a le face măcar într-o privință pe plac criticilor săi occidentali, n-aveau cum să nu-l ispitească, pe de o parte, să fie concesiv unde nu trebuia. Iar pe de alta, să se creadă invincibil, atotputernic și omniscient și să-l determine să întărească o birocrație israeliană tot mai obedientă, edificată tot mai mult după chipul și asemănarea sa.

Anamneza va devoala probabil că și favoriții săi, șefii serviciilor și ai armatei au tins, de asemenea, să se birocratizeze. Și să acorde mai multă valoare prezumțiilor, concepțiilor și tendințelor premierului, decât indiciilor realității de pe teren.

Dar detaliile acestei sumar schițate analize vor deveni clare, cu adevărat, abia după ce se va investiga în profunzime. A se da încă de pe acum sentințe definitive, pe bază de obsesii anti-Netanyahu, în locul unor verdicte provizorii sau a abținerii de la judecată, cât timp continuă războiul, denotă, incontestabil, imaturitate și iresponsabilitate morală și politică.

Nu mai puțin descreierat e să se ceară încă de pe acum conferințe și soluții de pace și să se tot călărească pe ipotetica și posibil utopica idee a celor două state. Cei care stăruie să avanseze astfel de propuneri în contextul actual, determinat de atentatele teroriste genocidare ale Hamas, fie nu vor realmente pacea, fie nu realizează că-i compromit șansele, insistând asupra lor. Fiindcă astfel de propuneri recompensează Hamas pentru barbaria atentatelor sale, ignorând deliberat, între altele, că larg împărtășitele sloganuri de tip From the River to the Sea, Palestine will be free, probează că partea palestiniană nu vrea două state, ci nimicirea celui evreu.

Date fiind neînțelegerile cultural-religioase și antisemitismul local și global, situate la temelia conflictului, ca și constante antropologice și determinante militare, nu ajută, întru aplanarea conflictului să fie răsplătit și încurajat agresorul, care nu s-a arătat niciodată gata de compromis și coexistență reală. Pace nu se va face decât după înfrângerea categorică și capitularea necondiționată a taberei agresoare a urii, o înfrângere de natură să provoace șocul tămăduitor pe care l-a avut deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial.

Articol publicat inițial pe petreiancu.com