Micaela Ghițescu a fost o doamnă minunată care a purtat bătălie cu indiferența (ca un văl care acoperă totul, cum numea dânsa indiferența), nu doar prin revista Memoria al cărei lider a fost în ultimii ani, ci prin statornicia sa discretă de a nu se lăsa înfrântă (de istorie, destin și altele). Mărunțică, distinsă, sobră (deși nu i-a lipsit niciodată o formă de joacă gingașă), rasată, o remarca oricine pe doamna Ghițescu mai ales prin felul în care nu voia să iasă în evidență. Discreția sa a fost întotdeauna exemplară.
Deținută politică pentru 3 ani de zile, pentru că era pasionată de limba și cultura franceză, era adică o franțuzoiacă prin adopție, drama tinerei Micaela, odată ieșită din pușcărie, a fost să afle că tatăl și fratele său pieriseră în anii de detenție când fusese absentă din viața lor. Tocmai întrucât a trecut printr-o asemenea traumă, discreția și delicatețea doamnei Ghițescu au fost întotdeauna admirabile (și probabil că ele au depins și de faptul că această doamnă delicată, dar incoruptibilă, găsise rugăciunea ca soluție de rezistență, atât în închisoare, cât și în afara ei). Nu voia să încarce pe nimeni cu povestea sa, deși din această poveste aspră s-a născut până la urmă o carte exemplară – Între uitare și memorie (Humanitas, 2012).
Copilă fiind, Micaela Ghițescu i-a auzit și văzut pe George Enescu și Dinu Lipatti la Ateneu; a fost instruită cu atenție și dedicație de părinți; a avut un cult față de originile aromâne pe linie maternă; și un cult admirabil și meritat pentru figura tatălui său, un reputat chirurg la început de secol XX, dispărut prematur din pricina presiunilor impuse, persecuțiilor și traumelor produse de regimul comunist.
Povestea fetiței mioape care devine pasionată de limba și cultura franceză (și nu numai), care apoi va fi în mod abuziv și injust deținută politică, iar în postcomunism devine cunoscută ca o traducătoare performantă mai ales din limba portugheză, onorată în 2015, cu Ordinul Infantelui Dom Enrique, oferit de către președintele Portugaliei – este un adevărat bildungsroman.
Mărturia Micaelei Ghițescu este și o poveste despre cum e perceput războiul (al doilea mondial) de un copil, despre ce se înțelege din rebeliunea legionară și cum a fost invazia rusească cu tot ce a urmat după, trecând prin adolescență, tinerețe, maturitate, senectute (în postcomunism). Bucureștiul este cartografiat cu tandrețe: Cișmigiul e matricea, dar mai există o matrice morală emblematică reprezentată de tânărul monarh Mihai I (“regișorul nostrum”, cum îl numise o admiratoare) până când are loc catastrofa stalinizării României.
Fragmente importante sunt dedicate traseului de inițiere al adolescentei și tinerei în cultura franceză. Povestea este frumoasă și pitorească, dar întreruptă traumatic de arestarea Micaelei Ghițescu. Îmi îngădui să redau aici citate ample, dar elocvente, explicative pentru francofonia care a făcut-o să pătimească pe mărturisitoare și care constituie o fișă esențială de viață și cultură :
“Generaţiile mai tinere nu ştiu – nu au de unde să ştie – în ce măsură viaţa noastră intelectuală şi spirituală, înainte de a fi cufundată în comunism şi izolată în felul acesta de valorile occidentale, era îndreptată, dintre toate ţările Europei, în primul rând către Franţa. Din cei câţiva ani de copilărie „interbelică“ petrecuţi într-o familie medie fără rădăcini „aristocratice“ sau averi moştenite, mi-amintesc că acasă se vorbea curent limba franceză, ea fiindu-ne inculcată şi nouă, copiilor, odată cu germana, aproape ca o limbă maternă. Literatura franceză clasică şi contemporană, chiar ultimele romane apărute la Paris, ca şi Revue des Deux Mondes, se aflau pe rafturile bibliotecii din casă. Mama era abonată la Marie Claire şi Modes & Travaux, tata îşi comanda cărţile de specialitate direct prin sucursala bucureşteană a editurii Masson din Paris şi instrumentarul din cabinet prin sucursala firmei franceze Collin. Cărţile noastre de copii (cărţile din La Bibliothèque rose cu romanele Contesei de Ségur, aventurile lui Jules Verne, dar şi Gulliver şi Don Quichotte în traducere franceză) ni se cumpărau de la librăria Cartea Românească de pe bulevardul Elisabeta. Profesoara noastră de franceză de la „Carmen Sylva“, Smaranda Chéhata (pe care o numeam, pe scurt, Madame), ne insuflase o dragoste profundă pentru Franţa – a cărei istorie şi literatură le cunoşteam uneori mai bine decât istoria şi literatura noastră – şi pentru Paris (ale cărui monumente ne erau atât de familiare încât, atunci când am ajuns în Franţa după vreo patru decenii, mă miram că nu le găseam aliniate unul după altul, ca în imaginaţia şi în visurile mele…).
În paralel cu şcoala românească, am urmat şi cursurile Liceului Francez de pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii. Erau aşa-numitele cursuri practice, de două sau trei ori pe săptămână, după-amiaza. Liceul Francez funcţiona în actualul local al Consulatului american, pe str. Nicolae Filipescu, colţ cu str. Batiştei. Pe atunci uşa de intrare era încadrată de glicine, motiv pentru care clădirea era numită de noi la maison aux glycines. Institutul Francez şi frecventata sa bibliotecă se aflau în acelaşi sediu ca şi astăzi, pe bd. Dacia.
Directorul Liceului Francez era profesorul Marcel Fontaine, venit în România în timpul Primului Război Mondial ca tânăr ofiţer în cadrul misiunii generalului Berthelot; luase parte la bătălia de la Mărăşeşti şi se ataşase de camarazii de arme români./…/ După război, în virtutea amintirilor care îl legau de ţara noastră, obţinuse să revină în România, de astă dată ca profesor, membru al misiunii universitare franceze. În această calitate a funcţionat mai întâi la Turnu Severin, unde s-a căsătorit cu o româncă, iar apoi la Bucureşti, ca director, cum am spus, al Liceului Francez.
Profesorul Fontaine, apropiat de noi, întotdeauna binedispus şi spiritual, ne inspira totodată un imens respect pentru modul cum ne preda, educându-ne în acelaşi timp: mi-amintesc că, de câte ori îl întrebam ceva, nu răspundea direct, ci recurgea la enciclopedii şi dicţionare, învăţându-ne astfel şi pe noi să le mânuim şi insuflându-ne simţul probităţii şi al rigorii. Neavând copii, atât el cât şi doamna Fontaine se ataşaseră de noi şi organizau diferite manifestări care ne încântau: serbări de 11 Noiembrie (Ziua Armistiţiului după Primul Război Mondial), 14 Iulie (Ziua Naţională a Franţei), Sfântul Nicolae (pe care am avut „onoarea“să-l întruchipez), puneam în scenă spectacole de teatru (scene din Molière, de exemplu memorabila „scenă a sonetului“ din Mizantropul, în care am interpretat rolul lui Alceste).
/…/
La Liceul Francez se organizau şi audiţii muzicale, după discuri, cum se obişnuia pe atunci; de exemplu, o memorabilă audiţie a operei Pelléas et Mélisande de Debussy, despre care am toate motivele să cred că ne-a fost prezentată de către însuşi Roland Barthes, care, înainte de a deveni celebrul eseist şi semiotician, fusese bibliotecar la Institutul Francez şi apoi ataşat cultural la Legaţia Franţei din Bucureşti (pe atunci, numele lui nu îmi spunea nimic). Mai târziu, când a început degringolada şi Institutul a fost închis, cred că tot Roland Barthes ne-a chemat ca să ne ofere din volumele pe care nu puteau (sau nu voiau) să le evacueze: mai posed şi astăzi un La Fontaine şi un Rousseau din acel lot de cărţi.
/…/
Ajuns la Paris, profesorul Marcel Fontaine nu a avut linişte până nu a găsit o modalitate de a-şi dovedi solidaritatea cu românii în mijlocul cărora trăise timp de aproape trei decenii şi pe care îi iubea ca pe propriii săi conaţionali. A înfiinţat postul de radio pour les pays danubiens et balkaniques şi a devenit directorul emisiunilor destinate românilor (acolo şi-au făcut ucenicia „pe unde scurte“ Monica Lo vinescu şi Adriana Georgescu). Iar noi, în ţară, le ascultam vocile şi le urmăream spusele cu speranţa disperării. Căci nu ne spusese Profesorul nostru, luându-şi rămas-bun de la noi: il faut espérer dans l’inespéré?”
Corespondența cu profesorul Fontaine a dus la condamnarea Micaelei Ghițescu (care a cunoscut detenția la Uranus, Jilava, Mislea). Pușcăria politică s-a desfășurat după un tipar deja cunoscut: anchetă (deși fără brutalități fizice), persecuții, presiuni, rutina detenției, deprinderea unor tehnici de supraviețuire, rezistența, subversivitatea (atât cât era posibilă), comuniunea cu alte deținute. Etapa aceasta a viețuirii e privită ca printr-un binoclu în spatele căruia viața celor din afara închisorilor își are ritmurile ei relativ firești. Așa cum scrie pe un bilet o deținută marcată de sarcasm pe care o citează Micaela Ghițescu: „Viaţa, ca o nesimţită, continuă“. După eliberare și după șocul în fața unei țări deteriorate moral (și nu numai), urmează caruselul slujbelor, portugheza salvatoare, primele traduceri (cu peripeții), vocația pentru cultura lusitană, căsătoria, călătoriile, ceaușismul, decembrie 1989, postcomunismul, din nou călătoriile, reabilitarea, traducerile și tot așa.
Bildungsromanul mărturisitoarei este secondat și conține istoriile dramatice, tragice ori amare ale tuturor celorlalți membri ai familiei: și este impresionat să vezi că o familie, cu toate ramificațiile ei, a fost persecutată cu tendință, traumatizată, împuținată în regimul comunist. O metaforă, de fapt, pentru întreaga Românie.
Citind doar acum, cu întârziere, cartea doamnei Ghițescu, am o nostalgie anume, că aș fi putut să o cunosc mai bine, întrucât câteva prilejuri au fost, dar eu nu am știut să le dau curs. Emoțiile mele de acum în fața cărții dânsei rămân, însă, acute și intense. Măcar atât îi datorez doamnei Ghițescu.
