În ziua de 21 mai 2014, moaștele deshumate ale Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu au fost purtate în procesiune pe un traseu simbolic din inima Bucureștiului, de pe Dealul Mitropoliei, înapoi la Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde vor sta de acum încolo într-o raclă, mai aproape de credincioși. Numeroasele imagini panoramice au surprins amploarea fluviului uman care inunda liniștit-anacronic, în acea frumoasă după-amiază de primăvară, arterele Capitalei, îmblânzind chiar și nervozitatea traficului. Din interior, șuvoiul viu impresiona, în schimb, prin armonizarea spontană a participanților de toate condițiile, solidarizați ad-hoc în ordine tăcută, pentru a simți duhul prețioaselor rămășițe. Mii de oameni, convinși de proximitatea sfințeniei. Tricentenarul Martiriului familial brâncovenesc, suprapus cu Praznicul Adormirii Maicii Domnului de la 15 august, a generat în toată țara un concentrat sporit de evlavie, semnificativ deopotrivă pentru laici și religioși. Și fiindcă în octombrie urmează două megapelerinaje, de Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva și al Sfântului Dimitrie Basarabov (aflate anual în obiectivul neiertător al scepticilor), merită să ne întrebăm încă o dată: ce adună cu atâta consecvență atâția semeni laolaltă, în râvna comuniunii cu cele nevăzute? Dacă însă ne vom mulțumi a pune asemenea ample manifestări colective doar pe seama propagandei bisericești, a mimetismului irațional, a sărăciei sau a disperării, nu vom reuși decât să obnubilăm o realitate (fie și nonmaterială) care oricum se va perpetua, indiferent de gălăgia calificărilor sumare. Realitatea tainicei lucrări divine.
Sigur că, în plină eră tehnologică secularistă, pare neverosimil ca mulțimi de zeci, sute de mii de oameni să reitereze împreună, an de an, zile în șir, traseele sacre ale credinței – aparent sărăcăcioase (o biserică, o peșteră, un izvor, o icoană, o raclă). Iar din acest punct de vedere, merită subliniat că fervoarea poporului nu se limitează nicidecum la spațiul ortodox (etimologic atașat tradiției). Dimpotrivă. Lumea catolică excelează prin destinații majore de pelerinaj, constant frecventate de credincioși de pe toate continentele. O succintă enumerare alătură dintr-un foc: San Pietro, Fatima, Lourdes, Santiago de Compostela, Lisieux, San Giovanni Rotondo, Padova, Assisi etc. În plin Occident contemporan, acestea sunt locuri unde manifestarea colectivă a nădejdii în providență este încă ceva curent. Așa cum, la intersecția tuturor ramurilor creștine, în Țara Sfântă, devoțiunea neîncetată trece tăvălugul peste diviziunile lumești. Odată acceptat faptul că evlavia (cu tot cu derapajele ei inevitabile) nu are granițe, putem prelua deosebirile „stilistice“ ale „metafizicilor latente“, între Orient și Occident, surprinse poetico-filosofic de Lucian Blaga în capitolul Spațiul mioritic din Trilogia culturii, unde observă: „Omul gotic, spiritualizându-se de jos în sus, are în catedralele sale sentimentul unei pierderi în obscuritatea transcendentă“, în vreme ce „omul bizantin, așteptând în bisericile sale revelația de sus în jos, se pierde în viziunea unei lumi întețite“. Asemenea caracteristici, precum și alte particularități de ordin istorico-religios fac, bunăoară, ca lumea ortodoxă să dorească proximitatea fizică a moaștelor sau a icoanelor făcătoare de minuni, în vreme ce lumea catolică, dezvoltată pe alt tip de cultură socială, să prefere încărcătura locului sacru, lăsând cumva pe plan secund relicvele sau osemintele, care adeseori stau bine închise sub cheie. Un recent exemplu este revelator, mai ales că se leagă de un centru sacru universal care este mormântul Sf. Petru, de la Vatican. Deși osemintele primului Episcop al Romei au fost descoperite în 1940 și autentificate încă din anii ’70, ele sunt pentru întâia dată expuse spre venerare, abia în… toamna lui 2013! Deosebirea interconfesională menționată nu schimbă însă cu nimic datele problemei, atât timp cât credința în sfinți, minuni sau locuri mântuitoare este încă actuală în ambii „plămâni ai creștinismului“, așa cum numea Ioan Paul al II-lea ortodoxia și catolicismul.
Sfințenia este o realitate cu multe fațete, pe care nimic nu o poate strivi și care stimulează constant nevoința duhovnicească a omului, dându-i putere în slăbiciunile sale. Între Lourdes și Dealul Mitropoliei, Ierusalim, Eghina și Bari, Prislop și Lisieux există un curent diafan imposibil de cuantificat și implicit de reificat, care dă măsura setei de transcendent, a bucuriei de a dialoga cu Cel ce și cu ceea ce se află dincolo de puținul deșertăciunilor telurice. Indiferent pe ce nivel de cultură sau educație se stabilește acest dialog, creștinul-răbdând–zile-și-nopți-în-cozile-la-moaște, în prelungite privegheri sau procesiuni, nu-și concepe viața fără jertfă, ca minimală recunoștință față de Adevărul Întrupat. Atât cât îl percepe, îl înțelege sau îl bănuiește. Poate fi devoțiunea populară astfel exprimată de-a lungul veacurilor, pe toate meridianele o iluzie? Să fie „cariera“ multicentenară a sfinților o impostură, iar cei care li se închină niște neajutorați? Sau mai degrabă trebuie să admitem că proba infailibilă a Timpului confirmă și potențează forța comuniunii? Una dintre cele mai limpezi dovezi că realitatea spiritului nu e vorbă goală o reprezintă numeroasele situații când intuiția credincioșilor receptează lucrarea harului, fără avizul ierarhiei religioase. Astfel, dacă în secolul XIII Sfântul Anton de Padova era canonizat la mai puțin de un an după moarte, faptul (singular, de altfel) se datora „presiunii“ fără drept de apel a celor binecuvântați de minunile și predicile sale. În secolul XX, o situație inversă făcea ca Padre Pio din Pietrelcina, purtătorul de stigmate, să fie considerat de oameni un sfânt, încă din timpul vieții, iar locul său de veci de la San Giovanni Rotondo să fie, cu peste 40 de ani înaintea canonizării din 2002, una dintre cele mai solicitate destinații de pelerinaj ale catolicismului. Într-o ordine similară, noi asistăm, practic, în ultimele două decenii, pe de o parte, la intrarea lui Arsenie Boca în rândul sfinților „necanonizați“, prin frecventarea tot mai spornică în mărturisire a mormântului său de la Prislop, iar pe de alta, la intensificarea evlaviei față de martirii neștiuți sau nerecunoscuți de la Aiud, care transformă treptat fostul infern al represiunii în loc sfânt. Oricât am fi de precauți, e greu să punem asemenea trăiri sau descoperiri lăuntrice pe seama unor simple abateri de la calea „dreaptă“ a rațiunii.
În sprijinul unei viziuni mai binevoitoare asupra fenomenului religios colectiv în ecuația mileniului III (și care nu implică doar creștinismul), cercetarea interdisciplinară de înalt nivel academic a ultimelor decenii aduce un argument solid, prin identificarea și descrierea conceptului de „inteligență spirituală“, spiritual intelligence (SQ) – complementară inteligenței de tip calculator (IQ) și celei emoționale (EQ). Cu alte cuvinte, o zonă a identității noastre psihice, analizată cu mijloacele reunite ale psihologiei, neuroștiințelor, teologiei, fizicii și filosofiei, care dovedește disponibilitatea structurală (doar) a omului de a transcende rețeaua vizibilă a existenței, către un sens superior. Unul dintre numele prestigioase implicate în acest demers transdisciplinar, americanul Robert A. Emmons, propune în studiul Este spiritualitatea o inteligență?, publicat în The International Journal for the Psychology of Religion, cinci componenete definitorii ale SQ-ului: 1) capacitatea de a transcende planul fizic și material, 2) capacitatea de a experimenta stări sporite de conștiință, 3) capacitatea de a „sfinți“ experiența de zi cu zi, 4) capacitatea de a utiliza resurse spirituale pentru a rezolva problemele, 5) capacitatea de a fi virtuos. În mod nesurprinzător, această listă de criterii (completate sau reformulate de alți adepți ai noului concept) coincid în mare măsură cu premisele omului duhovnicesc.
Închizând paranteza neoștiințifică, putem reveni liniștiți la vechile temelii ale inteligenței creștine, sintetizate de Fericitul Augustin, în Concluzia tratatului său Despre credință și Crez (EIBMO, 2010): „Aceasta este credința dată celor care au devenit creștini, în puținele cuvinte care alcătuiesc Crezul și sunt cunoscute de credincioși, pentru ca, având credință, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viață fericită; ducând o viață fericită, să-și curețe inima și cu inima curată să înțeleagă ceea ce cred“. Pentru practicanții râvnitori în epuizante pelerinaje, sfințenia este cureaua de transmisie către Dumnezeu. Fără ea, legătura poate slăbi, în spațiu sau timp. Și reciproca. Ajutat de minuni, omul se în-credințează mereu și străpunge plafonul de nori al limitărilor. Important este ca discernământul (cultivat de Biserică!) să-l ferească de gregaritate, de kitsch estetic și moral.
Articol preluat din arhiva Revistei 22