În timp de război este esențial rolul scriitorului ca actant civic. Nu cred că scriitorul trebuie să își vadă de ale lui (scris-citit) în vreme de război, întrucât ar fi amoral așa ceva. Scriitorul trebuie să se implice uman și etic. Trebuie să făptuiască, nu doar să vorbească ori să scrie literatură. Literatura va fi să fie mai încolo, după ce se încheie războiul.
X
Sentimentul cel mai acut al celor care asistă la războiul din Ucraina este neputința. Nici voluntariatul (în varii locuri în care refugiații pot fi ajutați și asistați), nici donațiile în bani nu pot compensa, de fapt, această neputință. Fiecare face cât, cum și ce poate, adevărat. Românii s-au mobilizat intens și spectaculos, la fel ca alte popoare de la granița cu Ucraina, în a-i ajuta pe ucrainenii fugari în exil. Dar incapacitatea de a-i ajuta sufletește și psihic în mod real pe acești oameni îndurerați, alungați, îndoliați – oricâte vorbe bune, mâncare, haine, adăposturi ar fi materializate – este resimțită de mai toată lumea, așa cred. Neputința aceasta este măcinătoare. Imaginile brutale, de suferință acută și moarte, pe care le vedem de aproape o lună sunt copleșitoare, chiar strivitoare, omenește vorbind. Ne uităm, suntem șocați, tulburați, ne uităm, mai facem pauză, iar ne uităm. Cel mai periculos lucru este să ne obișnuim cu violența și brutalitatea imaginilor din Ucraina. Atâta vreme cât ele ne vor șoca și tulbura, revolta noastră va fi și ea vie. Chiar dacă suntem neputincioși în a găsi o soluție colectivă pentru Ucraina și ucraineni.
X
Războiul înseamnă și dezrădăcinare cu de-a sila, alungare de acasă, pribegie punitivă. Putin nu are niciun scrupul să preschimbe Ucraina într-o Sirie a încă unui popor alungat din teritoriul său. Am răsfoit, pe internet, fotografii cu copii refugiați ori ascunși de groaza războiului din Ucraina. Uneori, imaginea unui copil abătut e mai emblematică decât un tanc explodat ori un edificiu arzând. Întrucât nu este nevoie de o rană deschisă ori de sânge ori de un trup făcut bucăți ca să înțelegem oroarea războiului. Ajunge și numai chipul unor copii ascunși într-o subterană, de teama bombelor, într-un adăpost, înghesuiți unii în alții, neînțelegând de ce viața lor s-a schimbat drastic. Războiul înseamnă brutalitate, distrugere și malformare intenționată a vieții celor mai mici.
X
E uimitor și stârnește realmente admirația felul în care ucrainenii și-au asumat pieirea la o adică, dar refuză să cedeze ceva din țara lor. Povestea de război a Ucrainei ne re-învață de fapt ce înseamnă patriotismul. Patriotismul ca stare trăită. patriotismul ca fapt viu (nu ca retorică). Patriotismul ca asumare de a fi ucrainean inclusiv dacă acest lucru ar putea aduce moartea. Europenii și Europa ar trebui să aibă ca model această impetuozitate aproape misionară a ucrainenilor. Poate că ucrainenii nu sunt perfecți, au și ei cusururi (cu siguranță), dar acum nu fac altceva decât să își apere țara în chip sacrificial.
X
Mă gândesc la toate femeile acestea disperate (bunici, mame, mătuși, fiice, surori) care fug lipite de copiii lor, nădăjduind să aibă norocul să nu le lovească vreun glonț (rătăcit ?!) sau vreo bombă. La femeile care trec granița sperând că vor găsi o casă (și un acasă) în altă parte a lumii, după ce au pierdut totul în afară de viață. La toate aceste madone ucrainene înlăcrimate pe care le zărim, zi de zi, la televizor, cu povestea lor dramatică de pribegie. Mă gândesc la bătrânii care nu își vor mai găsi rostul în altă parte decât pe pământul lor și care vor fi mutilați pe dinăuntru de înstrăinarea silită.
X
Celebrul șahist Gary Kasparov a făcut o afirmație tulburătoare, aceea că asistăm, prin masacrele comise de armata rusă în Ucraina, la un genocid transmis on line, care e documentat de mass-media imediat după ce e comis. Printr-o asemenea documentare imediată și prin transmiterea ei on-line se cuantifică astfel dovezi despre crime împotriva umanității. Atrocitățile celor două Războaie Mondiale sunt depășite, astfel, prin această transmitere imediată, în direct, a faptelor abominabile comise de armata rusă. Știu că lumea din România (și nu numai) e sătulă de violență și de ingurgitarea veștilor aspre despre războiul din Ucraina, dar în continuare cred că, dacă ni s-ar atrofia compasiunea și solidaritatea, am renunța, de fapt, tocmai la statutul nostru și la capacitatea noastră de a fi oameni.
X
Autoritățile ruse sunt constante și determinate în invadarea Ucrainei, indiferent de discursuri și sancțiuni. De aceea, reacția retractilă a unor lideri occidentali este jenantă ori chiar penibilă. Acești lideri reținuți motivează prin faptul că se tem de escaladarea conflictului. E o retorică fumată și artificială. Conflictul este deja amplu și cu pierderi tragice. Din rândul rușilor mor soldați cu duiumul; din rândul ucrainenilor mor mai ales civili. Ucraina e o țară atacată, agresată, invadată, jefuită de armata rusă, al cărei scop fățiș este distrugerea și colonizarea. Așa încât este penibil să funcționezi ca lider occidental în spațiul securizat de NATO și să te temi iepurește că s-ar putea amplifica războiul. Războiul e deja cumplit și oribil. Și atunci la ce bun o retorică falsificatoare despre escaladare?!
X
Supraviețuitorii din Bucha au ajuns să cerșească leșurile celor dragi, ca să le poată înmormânta. Parcă li s-a tocit durerea din cauză că a fost atât de mare. Esențial pentru ei este doliul, ritualul de bocire și de însoțire al celor pieriți. Ceea ce este înspăimântător e faptul că moartea nu mai provoacă durere, oamenii din Bucha (și probabil din întreaga Ucraină) s-au obișnuit cu lucrul acesta. Durerea și mai ales spaima acestor oameni îndoliați sunt provocate de imposibilitatea de a-i boci pe cei pieriți, cu ceremonial, dacă nu le sunt înapoiate cadavrele celor dragi ca să poată iniția ritualul înhumării. Este sinistru că trebuie să te lupți și să te zbați să ai dreptul la cadavrul celui drag, ca să îl poți înmormânta. Parcă acestor oameni vii care își cerșesc morții le e teamă ca trupurile pieriților să nu fie masacrate de fapt a doua oară (simbolic) dacă nu vor avea parte de o ceremonie funerară după cutume. Lucrul acesta, spaima că nu vor primi cadavrele celor dragi, s-a manifestat de fiecare dată când în lumea noastră omenească-neomenească a avut loc un genocid, un război, un masacru, o crimă în masă.
X
În cartea sa – Timp şi povestire, Paul Ricoeur propune ca pereche conceptuală pentru tremendum fascinosum (nucleul emoţional al sacrului aşa cum îl defineşte Rudolf Otto în Sacrul) un nucleu emoţional al ororii, pe care, în mod analog celui dintîi, îl numeşte tremendum horrendum. Deşi gînditorul francez leagă conceptul tremendum horrendum de Holocaust, consideraţiile sale pot fi valide pentru orice fel de oroare (de la genocidul armean la Gulag, la războiul civil din fosta Iugoslavie ori din Siria sau la masacrul și execuțiile recente din Ucraina). Conceptul de oroare este central în demonstraţia lui Paul Ricoeur, alături de o nouă categorie propusă, anume cea a oribilului. Există o relaţie acută care se stabileşte între oribil şi neuitare (memoria suferinţei). Oroarea este, în concepţia lui Paul Ricoeur, dependentă de memorie; mărturisitorul ororii este un posedat al ochiului care vede, înregistrează şi suferă. Iată cîteva citate reprezentative din cartea lui Paul Ricoeur, care, deşi axate pe oroarea Holocaustului, pot la fel de bine, cum am spus deja, caracteriza orice fel de orori petrecute în istoria recentă. „Oroarea este legată de evenimentele care nu trebuie uitate niciodată. Ea constituie motivaţia etică ultimă a istoriei victimelor. […] Oroarea este o veneraţie inversată. […] Cu cît înaintăm în explicaţia istorică, cu atît sîntem mai indignaţi; cu cît sîntem mai şocaţi de oroare, cu atît ne silim să o înţelegem. […] Între numărătoarea cadavrelor şi legenda victimelor se intercalează o explicaţie istorică, dificil (dacă nu imposibil) de scris. […].”
Ce s-a întâmplat la Bucha, în Ucraina, ține de tremendum horrendum. Nu știu dacă mai poate cineva să doarmă sau să respire normal după ce a văzut imaginile oribile ale execuțiilor și masacrului civililor din Bucha.
O formă a acestui text a apărut inițial în publicația Timpul