Să vedem acum ce ne poate învăța istoria despre comportamentul la care să ne așteptăm de la Rusia lui Putin și de la cea post-Putin. Durata guvernării lui Putin se apropie în curând de cea a domniei lui Stalin. Ambii dictatori sunt responsabili pentru ceea ce într-o țară obișnuită ar fi fost considerate dezastre absolute: vărsare de sânge, regres economic, tiranizarea în masă a populației. Dar acești doi dictatori au putut păstra puterea pentru că au știut să răspundă unor aspirații profunde ale poporului rus: dorința de putere care stă latentă în orice om tratat ca un sclav; aceea de a umili și de a provoca nenorociri vecinilor care trăiesc mai bine decât el; mândria legată de capacitatea de a intimida și infiltra Europa și Occidentul în general; afirmarea unei superiorități metafizice a Rusiei. Ambii, care au ajuns la putere după o perioadă de declin a statului rus, au înțeles că formula despotismului de durată era să promită restaurarea și extinderea imperiului, transformând statul într-o forță de poliție enormă și o armată gigantică, asta în numele „reunificării ţinuturilor ruseşti”. Făcând acest lucru, ei și-au plasat regimul într-o tendință majoră din istoria Rusiei. Amintiți-vă că, în fiecare an din secolul al XV-lea, Rusia a crescut cu o suprafață echivalentă cu cea a Olandei. În cei 300 de ani de existență ai dinastiei Romanov, Imperiul Rus s-a extins în medie cu viteza de 140 km2 pe zi [1]. Expansiunea teritorială justifică autocrația. Statul este conceput ca instrument de expansiune teritorială.
Rusia este o țară care s-a auto-colonizat înainte de a deveni o națiune. „Moscoviții păreau să se simtă străini în propriul lor stat, locuitori temporari cazați întâmplător într-o casă care nu le aparținea”, scrie istoricul rus Klyutchevsky, referindu-se la Rusia din secolele XIV-XV. Slăbiciunea legăturilor interne și spontane a fost compensată de concentrarea sistematică a tuturor forțelor și resurselor țării în mâinile autocratului și a micii elite imperiale cosmopolite care îl înconjoara. Subdezvoltarea organizării sociale duce la hipertrofia statului. Klyutchevsky a scris celebra formulă: „Statul înflorea în timp ce poporul se ofilea”. Din secolul al XV-lea, statul moscovit era militarizat într-un grad excepțional; această militarizare în creștere explică creșterea iobăgiei până în secolul al XVIII-lea. În 1830, armata engleză număra 140.000 de oameni, armata franceză 159.000, Imperiul Habsburgic 273.000, Prusia 130.000, armata rusă 826.000. „Nu am găsit alte mijloace de a ne garanta granițele decât să le extindem”, scria Ecaterina a II-a lui Voltaire pentru a justifica împărțirea Poloniei [2]. În urmă cu câteva zile, propagandistul Soloviov relua ideea: „Dacă trebuie să luăm Lisabona pentru a ne asigura securitatea, o vom face. »
Odată cu apariția bolșevismului, elita imperială rusă s-a transformat într-o internațională criminală. După 1991, Uniunea Sovietică și blocul comunist au supraviețuit în subteran în rețelele interlope susținute de fostul KGB. Din start, Kremlinul a folosit aceste rețele pentru a-și realiza proiectul de reintegrare a spațiului ex-sovietic. Ianukovici, președintele ucrainean pro-rus, era un multirecidivist. Activiștii pro-ruși din Donbas și Crimeea erau în mare parte condamnați locali, care au fost apoi eliminați pentru a face loc rețelelor corupte de oligarhi din apropierea Kremlinului. Sub Putin, procesul de fuziune a puterii cu crima organizată a fost încheiat. În același timp, dinamica expansionistă s-a intensificat prin adoptarea camuflajului mesianismului ideologic. Rusia este un Stat doar în aparență. În realitate, este un agregat de bande criminale care gravitează în jurul unui naș atotputernic. Această structură mafiotică a puterii ruse s-a îmbinat bine cu practica imperială: pentru Putin, principalul lucru este controlul elitelor țărilor-țintă, precum un naș – capo di tutti capi – își monitorizează locotenenții. De aici și obsesia lui pentru „revoluțiile portocalii”, care l-au făcut să-și piardă fața, detronându-i satrapii.
A considera regimul lui Putin drept „naționalist” e un nonsens. Președintele rus și anturajul său împart Rusia în trei cercuri. Mai întâi este nucleul grupului de conducere care reunește magnații regimului, directorii marilor corporații de stat, siloviki de rang înalt etc. Apoi este grupul de privilegiați, cei care servesc această elită care deține țara, în principal moscoviți, și câțiva străini. Restul populației e considerată a fi impozabilă și bună de muncă, favoriții regimului abia dându-și osteneala să-și ascundă disprețul față de această plebe fără creier din cauza propagandei prin televiziune. Nu cu mult timp în urmă, propagandista Margarita Simonian a propus detonarea unei bombe atomice deasupra Siberiei pentru a-i speria pe americani: o expresie fină a disprețului elitei moscovite față de Rusia profundă. Vulgum pecus este perceput ca fiind un balast care a expirat. Nu ne-am gândit suficient în Occident la ceea ce dezvăluie strategia rusă pe câmpul de luptă, aceste asalturi succesive în care un val după altul de soldați sunt masacrați pe câmpurile ucrainene. Viziunea darwiniană în vogă în anii Elțin, când „noii ruși” aveau toate drepturile, când restul populației mizere era călcat în picioare de cei puternici, a pătruns adânc în cercurile conducătoare rusești. Putin a dezvăluit ce crede cu adevărat despre poporul rus în timpul întâlnirii sale cu mamele soldaților, când le-a spus că ar trebui să se consoleze pentru moartea lor pe câmpul onoarei gândindu-se că altfel ar fi murit toți de alcoolism, așa măcar sacrificiul lor era util pentru țară. Pentru astfel de remarci, Putin poate fi considerat rusofobul prin excelență: vede în compatrioții săi doar carne de tun, iar pe rusoaice drept organisme reproducătoare a căror sarcină este să reînnoiască stocul de carne de tun pentru războaie și cuceriri viitoare.
Europenilor le este greu să evalueze efortul imens depus de Putin pentru a recupera Ucraina și, mai ales, nu înțeleg ce înseamnă acest lucru pentru Europa. Să dăm câteva cifre. La începutul „operațiunii militare speciale”, Putin a trimis 170.000 de oameni în Ucraina, întăriți cu 60.000 de oameni recrutați din regiunile anexate, 230.000 în total. Apoi 300.000 au fost mobilizați în toamnă și trimiși pe front, la care trebuie să se adauge cei 60.000 recrutați în Gulag de Wagner. În cele din urmă, potrivit cifrelor dezvăluite de Putin în timpul conferinței de presă din 14 decembrie, 486.000 de oameni s-au înrolat sub contract în 2023. În total, 1.076.000 de bărbați au fost trimiși în Ucraina, în timp ce, după cum recunoștea Putin, 617.000 de bărbați se află astăzi pe front. Sunt 459.000 de bărbați dispăruți. Luând în considerare rotația trupelor, putem să facem o estimare a pierderilor, a rușilor morți și răniți, care sunt mult mai mulți decât cifrele date până acum (aproximativ 300.000 de oameni). Și în mod clar, Putin este gata să continue să hrănească mașina de tocat până când își va atinge obiectivele inițiale, subjugarea totală a Ucrainei și lichidarea elitelor ei naționale, așa cum a confirmat în conferința sa de presă din din 14 decembrie. Viziunea darwinistă și logica imperială explică această încăpățânare. Putin eutanasiază partea cea mai înapoiată a poporului Federației Ruse, vagabonzii, bețivii, dependenții de droguri, bolnavii incurabili, cazurile psihiatrice, recidiviștii, pentru a se face stăpân pe poporul ucrainean pentru că e convins că fără punerea în lesă a ucrainenilor în slujba Rusiei, obiectivele de mare putere ale Rusiei nu pot fi atinse: ucrainenii sunt percepuți ca soldați mai buni, fermieri mai buni și ingineri mai buni decât rușii. Complexul militar-industrial sovietic avea sediul în mare parte în Ucraina, armata sovietică avea în personal mulți ucraineni. Putin, așadar, în mod egal și cinic, distruge deșeurile populației imperiului și elita națională ucraineană. Odată ce a subjugat Ucraina, plănuiește să-și sporească armata cu contingente ucrainene pentru a amenința Europa, așa cum cecenii învinși au fost trimiși să semene teroare în Ucraina, iar bărbații din Donbas au fost aruncați pe front împotriva compatrioților lor, până în punctul în care acolo aproape că nu au mai rămas bărbați în această regiune.
Acum să revenim la geneza acestui război, singura modalitate de a înțelege ce este în joc. După dezastrul american din Afganistan din vara lui 2021, Putin crede că a sosit momentul să-și împingă pionii în Europa, că va fi nevoie doar de o mișcare pentru a-i alunga pe americani, o condiție esențială pentru crearea vastei Uniuni Eurasiatice, dominată de Moscova, care este marele proiect al domniei sale: o Europă împărțită în state guvernate de bărbați (sau femei) dependenți de Kremlin, o Europă vasală care lucrează pentru puterea rusă, furnizând cu supunere capital, tehnologii, bunuri agricole, administratori de imperiul, patroni de industrie etc., toate sub conducerea și supravegherea atentă a Kremlinului. Pentru a atinge acest obiectiv, e necesară distrugerea NATO și tăierea legăturii transatlantice, pentru ca americanii să înceteze să mai fie actori credibili în securitatea europeană. Acesta a fost obiectivul ultimatumului rusesc din decembrie 2021 care a ordonat NATO să revină la granițele din 1997, ultimatum însoțit de amenințări cu război nuclear. Confruntat cu refuzul occidental de a se conforma, Putin a lansat invazia Ucrainei, cu același scop: să discrediteze NATO în Europa și să discrediteze Statele Unite, arătând că sunt incapabile să-i protejeze pe cei care au apelat la ea pentru siguranța lor.
Dacă Statele Unite, mioape din cauza certurile lor partizane, încetează să susțină Ucraina, Putin va câștiga. Rusia va fi și mai hotărâtă să înrobească Europa, deoarece înțelege, după experimentul său dezastruos cu „substituirea importurilor”, că este total dependentă de ea. Dar regula ei este să-i controleze pe cei de care depinde. Nu poate face asta cu China, dar, cu Europa, procesul a fost foarte avansat până la agresiunea împotriva Ucrainei. Vom reveni la „Schröderizarea” Europei. Dacă Putin va fi perceput drept un obstacol în calea acestui proces, sindicatul criminal al Kremlinului își va schimba mandatarul și va alege un cekist cu chip uman, care va pune în scenă o „perestroika 2”, cu o liberalizare de suprafață a regimului. Dar obiectivul fundamental, captarea resurselor umane și materiale ale Europei și punerea lor în slujba mașinii de putere ruse, va rămâne neschimbat.
Putin este convins că a câștigat deja. Nu numai că este convins că își va atinge obiectivele în Ucraina, așa cum susține constant, dar crede că se vor putea restabili relațiile cu Occidentul odată ce au avut loc „schimbări interne” în democrații. Știind din experiență că occidentalii au memorie scurtă, îi vede deja că se grăbesc spre „imensa piață rusă”.
Occidentalii nu trebuie să se lase păcăliți de obrăznicia președintelui rus. Rusia este puternică doar din cauza slăbiciunii noastre. Ea depinde de noi și știe asta. Depinde de noi să ne transformăm bunurile în mijloace de presiune în loc să rămânem paralizați în fața acestei țări ca un iepure prins de faruri. Sancțiunile puse în aplicare au funcționat doar parțial pentru că Occidentul a greșit ținta: a vrut să sancționeze un stat atunci când avea de-a face cu o mafie proteică cu nenumărate tentacule. Descoperim că aurul african furat de mercenarii lui Putin merge direct la finanțarea războiului din Ucraina. Noi am permis oligarhilor să manipuleze vânzarea de hidrocarburi și materii prime în ideea că vor deturna fondurile și că acestea nu vor cădea în mâinile Statului rus și nu vor finanța războiul din Ucraina. În realitate, acești oligarhi sunt pușculițele Kremlinului: Putin își poate cere oricând partea din pradă pentru a-și alimenta cufărul de război. Diaspora rusă din emirate este obligată constant să contribuie la efortul de război rus.
Numărul mare de „sinucideri” și decese „accidentale” în rândul oligarhilor de la începutul războiului din Ucraina semnala supraviețuitorilor că nu au interesul să fie independenți. În același timp, occidentalii credeau că luptă împotriva subversiunii Kremlinului expulzând spionii ruși. Dar atunci când vine vorba de puterea sa de influență, Kremlinul se bazează pe complexe rețele „informale”. A viza doar Statul rus, înseamnă a trage pe lângă țintă. Această corporație criminală a Kremlinului ar trebui eradicată, cu toate metastazele sale prezente în țările noastre. Dacă luăm în considerare acest factor în politica noastră de sancțiuni, acestea își vor atinge obiectivul mai rapid. Economia Rusiei a fost comparată cu un Titanic care tocmai a lovit aisbergul, dar care își continuă călătoria de a parcă nimic nu s-a întâmplat, în timp ce compartimentele sale iau apă unul după altul. Imaginea aceasta este corectă și vedem deja apa infiltrând-se pe sub uși: avioanele iau foc, inflația accelerează, încep să apară din nou cozile. Trebuie să rezistăm, să venim în ajutorul Ucrainei și mai ales să îi facem pe ruși să înțeleagă că atâta timp cât trupele lor ocupă teritorii luate cu forța de la state vecine, sancțiunile vor crește până când Titanicul se va scufunda. Putin crede că poate să le aibă pe toate: supunerea Ucrainei și acces la resursele financiare occidentale. Să nu-l lăsăm. »
NOTE:
[1] Michel Heller, Histoire de la Russie et de son empire, Plon, 1997, p. 573
[2] Jacques Bainville, La Russie et la barrière de l’Est, Plon 1937, p. 179.
Prima parte a articolului:
