Françoise Thom, una dintre cele mai cunoscute cercetătoare ale Rusiei lui Vladimir Putin și ale URSS, a publicat luna trecută o importantă analiză a condițiilor și consecințelor « diplomației paralele » asupra atitudinii SUA în războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei. Atacarea Israelului de către Hamas face și mai interesantă această analiză. Autoarea începe prin a ne atrage atenția asupra faptului că: « Ținând ochii ațintiți pe câmpul de luptă din Ucraina, avem tendința să uităm că Rusia continuă să ducă un război paralel împotriva Occidentului, în mare măsură invizibil, exact ca în 1941-1945 când Stalin nu lupta doar cu Wehrmacht-ul, ci din 1942 s-a pregătit să atace Europa postbelica, prin infiltrarea în administrația Roosevelt și deschiderea de scoli pe teritoriul sovietic unde erau antrenați comuniștii europeni, destinați să devina nucleul viitoarelor guverne „prietene” pe care Stalin intenționa sa le instaleze în țările „eliberate”.
Pentru a măsura intensitatea acestui război subteran condus de o armată de cârtițe operată de la Moscova, trebuie să înțelegem bine planul rusesc. Acest lucru va face posibilă măsurarea eficacității acțiunii întreprinse de Kremlin.
Primul punct: Rusia nu a renunțat în niciun fel la planul său inițial de a instala un guvern pro-rus la Kiev. Nu ar trebui să ne imaginăm că ar fi mulțumită cu un scenariu în stil coreean, așa cum le sugerează occidentalilor agenții ei de influență ».
Pentru analista franceză, rușii vor ca occidentalii să cadă de acord între ei asupra unui plan „pace pentru teritorii” și să facă presiuni asupra Kievului pentru a-l împinge să-l accepte. Pentru Putin scenariul corean, adică existența unei mari păți din Ucraina integrată în Occident este inacceptabil:
«Adevăratul scenariu care îi inspiră este scenariul georgian din 2008-2009: a constat în a stârni printre georgieni amărăciunea simțită după trădarea Occidentului, în a întoarce cuțitul în rană, pentru a-i demoraliza, pentru a-i descuraja, pentru a-i face să se cufunde înapoi în corupția și cinismul caracteristic „lumii ruse” și, în cele din urmă, să se resemneze să aleagă un nou guvern despre care știm că astăzi a fost un guvern de colaborare. Fără a crea acest sentiment de trădare din partea Occidentului, Moscova nu va reuși să instaleze un satrap la Kiev. Pentru Kremlin lucrurile sunt deja pe drumul cel bun. Să ne imaginăm amărăciunea acumulată de ucraineni în ultimele luni, siliți să se lase ciuruiți din lipsă de aviație și de rachete cu rază lungă de acțiune; să ne imaginăm demoralizarea acestui popor, dacă în plus occidentalii le interzic să câștige războiul, totul pentru a salva autocratul rus! Nu putem repeta niciodată suficient: a lăsa Rusia să amputeze Ucraina echivalează cu crearea condițiilor pentru un puci pro-rus camuflat (sau nu) la Kiev.
Deci planul este clar. Să ne uităm acum la mijloacele folosite pentru a realiza acest lucru. Precedentele istorice sunt lămuritoare, în special cel al Marii Alianțe din 1941-1945 menționată mai sus. Ca și atunci, efortul rusesc s-a concentrat asupra Statelor Unite. Prima parte a acestei politici constă în înființarea unui „canal secret” cu administrația americană. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acest canal secret a fost operat de însuși sovietofilul Harry Hopkins, confidentul președintelui Roosevelt. Avantajul canalului secret este că îi permite Moscovei să influențeze direct factorii de decizie, în culise, pe spatele aliaților, ferit de mass-media. Face posibilă împingerea interlocutorului occidental în decizii contrare intereselor sale, ceea ce este evident în cazul unei dezbateri publice. Face posibilă distilarea dezinformării care duce la aceste decizii fără ca aceasta să poată fi neutralizată în timp prin contraargumente. Mulțumită lui Hopkins, care a acționat ca un releu pentru propaganda Kremlinului, Roosevelt a abandonat jumătate din Europa lui Stalin.
Înainte de a trece la evenimentele actuale, să citam un al doilea exemplu care ilustrează acest proces bine practicat de Kremlin. Acesta este canalul secret creat între RFG și Kremlin de la sfârșitul anului 1969. Pe partea sovietică, „jurnalistul” Vyacheslav Kevorkov a servit ca intermediar cu Andropov. Pe partea germană, interlocutorul său a fost Egon Bahr, apropiat de cancelarul Willy Brandt. Acest canal secret a rămas în vigoare sub Helmut Schmidt. Datorită Ostpolitik-ului a cărui arhitect a fost Egon Bahr, URSS a reușit să stabilească o coexistență parazită cu Occidentul care a durat ani de zile. Aceasta a oferit economiei sovietice pe moarte o gură de aer proaspăt și a permis Moscovei să ducă la îndeplinire programul gigantic de înarmare care dă roade și astăzi, deoarece armata lui Putin folosește arsenale care datează din acea epocă.
A doua parte a acestei politici constă în crearea în țara țintă a unui partid pro-pace care condiționează opinia publică și exercită o influență paralelă cu cea a canalului secret. Partidul împăciuitorilor și-a desfășurat acțiunea în Germania în paralel cu canalul secret și i-a permis lui Putin să-și consolideze puterea mult timp fără a compromite afacerile profitabile ale Rusiei cu Germania.
În Statele Unite, acest vector are rădăcini adânci. El a dominat administrația Obama, până la punctul în care, ne amintim, resetarea a fost proclamată la Washington imediat după amputarea a două provincii ale Georgiei de către Rusia după războiul ruso-georgian din august 2008. În toți anii care au urmat, Statele Unite ale Americii și-a arătat slăbiciunea și o totală neînțelegere a obiectivelor și a modus operandi-ului rusești. Anexarea Crimeei nu a servit drept lecție, nici măcar agresiunea rusă împotriva Ucrainei din 24 februarie.
Un articol publicat în septembrie în revista Newsweek arată în ce măsură iluziile persistă în parte din establishment-ul de la Washington. CIA își vede rolul în războiul ruso-ucrainean în acest fel: „spion principal, negociator, furnizor de informații, […] organizator al unei rețele de relații sensibile cu NATO și poate cel mai important dintre toate, agenție care încearcă să se asigure că se evită orice escaladare.” Articolul citează un oficial CIA: „Nu subestimați prioritatea administrației Biden de a proteja americanii și de a se asigura că Rusia nu escaladează conflictul. Este CIA pe teren în Ucraina? Da, dar nu este pentru o acțiune războinică » Aceste remarci arată măsura în care propaganda Kremlinului a fost interiorizată la Washington. De asemenea, Roosevelt a considerat necesar să-l „liniștească” pe Stalin. Rusia invadează Ucraina și trebuie să o asigurăm! Sigur Rusia tremură în cizme în fața hotărârii occidentalilor!
Articolul din Newsweek precizează că, după anumite inițiative ucrainene precum sabotarea Nordstream (Ucraina neagă orice implicare în această acțiune) sau atacul cu drone împotriva Kremlinului, marea îngrijorare a CIA este „responsabilitatea sa în materie de informații — știu suficient despre ceea ce ucrainenii plănuiesc, atât cât să-i influențeze și să adere la înțelegerea lor secretă [CIA] cu Moscova”. În rest, cităm textual Newsweek: „CIA monitoriza desfășurarea militară a Rusiei și, în noiembrie 2021, cu trei luni înainte de invazie, Biden l-a trimis pe Burns [William Burns, șeful CIA, ambasador la Moscova din 2005 până în 2008] în Rusia să avertizeze Kremlinul asupra consecințelor oricărui atac. Deși președintele rus l-a respins pe emisarul lui Biden rămânând la reședința sa din Soci, la Marea Neagră, la 800 de mile distanță, el a acceptat să vorbească cu Burns printr-un telefon securizat de la Kremlin. „Întâlnirea a avut un mare succes”, a spus mai târziu un oficial CIA. „Chiar dacă Rusia a invadat Ucraina, ambele țări au aderat la regulile tradiționale de conduită. Administrația Biden a promis că Statele Unite nu vor intra direct în război sau nu vor căuta schimbarea regimului [în Rusia]. Rusia, la rândul ei, ar ataca pur și simplu Ucraina și ar acționa în conformitate cu liniile directoare tacite acceptate în mod obișnuit pentru operațiuni ascunse. „Există coduri secrete de trafic”, spune un oficial înalt al serviciilor de informații din apărare, „chiar dacă nu sunt scrise, mai ales când nu ești angajat într-un război de anihilare”. Acestea includ menținerea în limitele zilnice ale spionajului, să nu depășească anumite granițe și să nu se atace reciproc liderii sau diplomații. „În general, rușii au respectat aceste linii roșii globale, chiar dacă aceste linii nu sunt vizibile”, a spus oficialul. » Înțelegem acum de ce Putin a ales termenul „operațiune militară specială” pentru a desemna războiul de anihilare a națiunii ucrainene pe care plănuia să o conducă în această țară. Era vorba de a păcăli nu numai rușii, ci și americanii. Înțelegem acum și de ce Putin a simțit literalmente că îi cresc aripi după această întâlnire până în punctul de a adresa celebrul ultimatum către NATO. Burns i-a dat practic carte albă să atace Ucraina, cu condiția să nu atace țările NATO. Acest episod dezonorant nu-i împiedică pe americani să relanseze „diplomația din back-channel”: ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, s-a întâlnit timp de câteva ore în aprilie la New York cu Richard Haass, fost diplomat și președinte în exercițiu al Council on Foreign Relations (Consiliului pentru Relații Externe), expertul în Europa Charles Kupchan și expertul în Rusia Thomas Graham, ambii foști oficiali ai Casei Albe și ai Departamentului de Stat, membri ai aceluiași Consiliu. Pe ordinea de zi erau soarta teritoriilor ocupate „pe care Ucraina s-ar putea să nu le poată elibera niciodată” și căutarea unei soluții „care ar putea fi tolerabilă pentru ambele părți”. „Semne că Statele Unite și aliații săi sunt dornici ca Moscova și Kievul să se îndrepte către discuții de pace în toamnă, după încheierea contraofensivei în curs a Ucrainei”.
Evident, neînțelegerea Rusiei persistă în Statele Unite (în Europa este diferit, Franța și Germania au înțeles în sfârșit că țările baltice și Polonia au avut dreptate să avertizeze împotriva vecinului rus.
Moscow Times a dezvăluit pe 27 iulie că sunt în desfășurare discuții diplomatice secrete între foști oficiali de top din securitatea națională a SUA și membri de rang înalt ai Kremlinului, ceea ce a fost confirmat de un fost oficial american implicat direct în aceste schimburi. Întâlnirile dintre oficialii americani și cei de la Kremlin au loc cel puțin de două ori pe lună, adesea printr-un format online. Un interlocutor american de pe canalul secret a lăsat impresia „că cea mai mare problemă este că rușii erau incapabili să exprime exact ceea ce își doreau și aveau nevoie. Nu știu să definească victoria sau înfrângerea. De fapt, unii din membrii elitei ruse cu care am vorbit nu am vrut niciodată războiul și au recunoscut că a fost o greșeală completă […]. Dar acum sunt în război – suferința unei înfrângeri umilitoare nu este o opțiune pentru acești tipi.»
Încă o dată, ne aflăm confruntați cu ignoranța americană a procedurilor diplomației ruse, deși acestea sunt foarte bine analizate în memoriile unor diplomați din epoca Roosevelt, precum Charles Bohlen, care a ajuns să le cunoască melodia. În acest tip de sondaj confidențial, rușii nu își dezvăluie niciodată cărțile, lăsându-și adversarul să vorbească, pentru a realiza posibilele concesii evită să forțeze într-o primă fază, doar pentru a pregăti faza următoare. Desigur, găsim imediat binecunoscutul refren: nu umili Rusia. Ne putem imagina că, în aprilie 1945, marea preocupare a Aliaților a fost „să-i permită lui Hitler să salveze fața”, „să nu umilească Germania”? Această întrebare simplă ne permite să măsurăm puterea partidului împăciuitorilor în Occident.
Să continuăm confidențele acestui interlocutor privilegiat de la Moscova: „Am precizat că Statele Unite sunt gata să lucreze constructiv la problemele de securitate națională a Rusiei. O încercare de a izola și paraliza Rusia până la a o umili sau a provoca prăbușirea ei ar face negocierile aproape imposibile – vedem deja acest lucru în reticența oficialilor de la Moscova. De fapt, am subliniat că Statele Unite au nevoie și vor continua să aibă nevoie de o Rusia suficient de puternică pentru a crea stabilitate de-a lungul periferiei sale. Statele Unite vor o Rusie cu autonomie strategică pentru a promova oportunitățile diplomatice în Asia Centrală…trebuie să recunoaștem că victoria completă în Europa ar putea dăuna intereselor noastre în alte părți ale lumii. Puterea rusă nu este neapărat un lucru rău.
Să măsurăm beneficiile „canalului secret” și „diplomației din spatele scenei” pentru Moscova. Interlocutorul occidental ales este neapărat fie dedicat cauzei ruse, fie un „idiot util”, altfel Moscova ar refuza contactul – însăși întâlnirea este considerată o favoare acordată de Kremlin! În fața acestui personaj umflat de importanța sa se află profesioniștii KGB care sunt maeștri ai tehnicilor de influență. Negocierile devin un scop în sine, iar Moscova își pune imediat condițiile pentru ținerea lor: o capitulare explicită a „partenerului” american, obligat să recunoască sfera de influență rusă în spațiul ex-sovietic și să renunțe la aliatul ucrainean. Dar mai presus de toate, acest tip de contact este o modalitate privilegiată pentru Kremlin de a testa eficacitatea uneia sau alteia dintre temele de dezinformare înainte de a le injecta în Occident într-o doză masivă.
Principalele axe ale dezinformarii ruse
Dacă există o lecție pe care liderii de la Kremlin au învățat-o din ceea ce s-a întâmplat după 24 februarie 2022, este că fără Occident și fără Ucraina, Rusia se va scufunda în irelevantă. Pentru că sancțiunile funcționează, iar acum devine evident cu ochiul liber. În special, asistăm la o deteriorare tot mai mare a transportului în întreaga Rusie: transport aerian, feroviar, rutier și municipal. Prăbușirea rublei va avea un efect de bulgăre de zăpadă, deoarece rușii vor trebui să cheltuiască mai multă valută străină pentru a asigura „importul paralel” de electronice și microprocesoare esențiale pentru rachete și alte arme. Cele două obiective principale ale dezinformarii rusești sunt, așadar, următoarele: să coopteze occidentalii cât mai repede posibil, astfel încât aceștia să poată reveni să lucreze pentru puterea rusă; să pună mâna pe Ucraina din același motiv, să o facă să funcționeze pentru a menține și extinde imperiul. Săvârșind incredibila prostie de a îndrepta Rusia spre un proiect autarhic, Putin a pus această țară față în față cu ea însăși, a forțat-o să recunoască că lăsată în voia ei, devine neputincioasă, până în punctul în care până și abilitățile sale de a face rău sunt compromise.
Liderii ruși fac acum o prioritate din răsturnarea narațiunii în Statele Unite. Europa va urma, cred ei, pentru că nu au apreciat schimbările profunde pe care le-a provocat războiul împotriva Ucrainei în Europa. Greșeala lui Putin în ochii lor este că a vrut să se opună atât Statelor Unite, cât și Europei. Totuși, exemplul anilor 1943-1945 arată că Moscova nu își poate extinde dominația în Europa decât după ce a adus Washingtonul în jocul său, Stalin înțelesese acest lucru cu mult înainte ca „amețeala succesului” să-i întunece judecata. Ideea dezinformatorilor ruși este, prin urmare, de face credibil în Statele Unite un remake al condominiului sovieto-american. Pentru a încuraja Washingtonul să ridice sancțiunile și să abordeze sarcina de a ajuta la reînvierea puterii ruse cât mai repede posibil, sunt prezentate mai multe argumente. Primul este bine cunoscut și a fost trâmbițat de ani de zile de toți agenții de influență ruși și de idioții lor utili de pe ambele maluri ale Atlanticului: trebuie să împiedicăm ca Rusia să fie aruncată în brațele Chinei. Această temă se repetă în timpul schimburilor pe canalul secret, pentru că rușii știu cât de sensibili sunt americanii la ea: „În subiectul aprofundării relațiilor Rusiei cu China, o ruptură completă a legăturilor dintre Moscova și Beijing este nerealistă. Cu toate acestea, ar trebui făcute eforturi pentru a limita dezvoltarea acestei relații”, mărturisește interlocutorul american citat în Moscow Times.
Acest argument este acum umbrit de un al doilea argument: dacă Rusia nu câștigă în Ucraina, regimul lui Putin se va prăbuși și va fi haosul din care avem deja un exemplu cu marșul lui Prigojin asupra Moscovei. Și dacă Federația Rusă se va dizolva, ce se va întâmpla cu multele arme nucleare stocate pe teritoriul Rusiei? Această temă funcționase deja admirabil în 1991, când Occidentul, de frica haosului, a făcut totul pentru a ține capul lui Gorbaciov deasupra apei și a descuraja națiunile URSS să-și proclame independența. Dar din nou, povestea este mult mai veche. În timpul primei sale întâlniri cu ambasadorul francez Joseph Noulens din 18 decembrie 1917, Troțki a avut un argument puternic pentru a interesa Franța în supraviețuirea regimului bolșevic: „În orice caz, dacă cedăm, Rusia este condamnată la „anarhie timp de zece ani”, iar germanii sunt cei care îi vor deveni stăpâni”. În același timp, bolșevicii i-au convins pe germani că este în interesul lor să susțină regimul lui Lenin, altfel țările Antantei ar profita de haosul rusesc pentru a instala la putere un general alb care să le fie favorabil! Astăzi, după cum am văzut, agită insistent amenințarea unei alianțe chino-ruse.
Astfel, din primele zile ale regimului bolșevic, liderii de la Kremlin au știut cu măiestrie să folosească haosul rusesc ca instrument de manipulare a occidentalilor. În martie 1953, în loc să se bucure de moartea lui Stalin, diplomații occidentali au fost panicați… la ideea dispariției bărbatului puternic. Ambasadorul francez Louis Joxe scria într-o depeșă din 4 martie 1953: „În măsura în care doar un om puternic era capabil să impună moderație și chiar să accepte anumite eșecuri, în măsura în care grupul mic de oameni care urmează să preia puterea va avea nevoie să se afirme, putem admite că situația creată de dispariția lui Stalin sugerează vremuri dificile”. Șeful Ministerului de Externe, Anthony Eden, nu a fost mai puțin îngrijorat, crezând, ca mulți alții, că Stalin exercită o influență în sensul moderației care le va lipsi urmașilor săi. Președintele Eisenhower a spus că este convins de „experiența sa personală” că, dacă Stalin ar fi avut frâu liber după război, „Rusia ar fi căutat să aibă relații mai pașnice și mai normale cu lumea”. CIA credea că „ar fi periculos să considerăm de la sine înțeles că succesorii lui Stalin vor avea prudența lui, respectul pentru potențialul de putere al Statelor Unite sau controlul său asupra tuturor agenților URSS”. Toate aceste precedente ar trebui să ne facă să ne gândim de două ori înainte de a accepta de la sine înțeles acuzațiile despre pericolele pe care le presupune dispariția omului puternic din Rusia.
În ultimul timp, tema prăbușirii apocaliptice a Rusiei în cazul înfrângerii militare a devenit un loc comun obligatoriu pentru aproape toți experții, rușii din establishment, rușii din diaspora teoretic anti-Putin, observatorii occidentali cu tendința de a se lăsa influențați de « Analize le » rusești, chiar și atunci când sunt critici la adresa politicilor lui Putin. Diaspora rusă este deosebit de mobilizată. Astfel, Tatiana Stanovaya, expert de la Fondul Carnegie, scrie în Foreign Affairs: „Revolta Prigozhin a împins situația la extrem și ar putea deschide calea pentru apariția unui stat mai radicalizat, mai solid și nemilos…Ordinea construită de Putin va deveni mai dezordonată, iar lumea va trebui să se confrunte cu o Rusie mai periculoasă și mai imprevizibilă. »
Influentul editorialist David Ignatius îi face ecou: „În dezorientarea lor, rușii caută ordine și victorie. Potrivit sondajelor confidențiale citate de Stanovaya, rușii îl susțin pe Putin mai puternic decât înainte de război, sunt mai supărați pe Occident și își exprimă un sprijin puternic pentru trupele lor. Dezordinea internă a Rusiei ridică o dilemă serioasă pentru Putin, dar este și foarte periculoasă pentru Occident. ». Astfel, Rusia ne amenință atât cu autocrația, cât și cu haosul său, iar soluția necesară pentru a evita aceste scenarii apocaliptice este să îi predăm Ucraina. De remarcat folosirea în Rusia a așa-ziselor sondaje care, confidențiale sau nu, sunt doar indicatori ai voinței Kremlinului. Este un maestru în manipularea sociologiei ca instrument de influență occidentală.
Înainte de a trece la a doua parte a războiului psihologic purtat de Kremlin, să facem dreptate acestei fobii total iraționale a haosului rusesc în Occident. Este foarte puțin probabil să se întâmple dezintegrarea Rusiei despre care auzim atât de mult (singura regiune care riscă să fie destabilizată este Caucazul de Nord). Populația rusă a atins un asemenea grad de inerție și fatalism, încât este greu să o vezi lansându-se într-un război civil. Este suficient să vedem cum cei mobilizați se lasă conduși cu blândețe la abator într-un război absurd. Dacă Putin va dispărea, ne putem aștepta la un război între bande, „o mare redistribuire criminală a proprietății”, așa cum spune economistul Igor Lipsits. Putem prezice o prăbușire a ordinii publice, cu toți condamnații eliberați în sălbăticie de Prigojin și scăderea numărului de polițiști. Dar marșul lui Prigojin asupra Moscovei trebuie interpretat corect. Arată că, spre deosebire de ceea ce ni se spune iar și iar, războiul nu i-a încurajat pe ruși să se unească în jurul lui Putin.
Sursa: Desk-Russie.eu
