Un alt război ne obligă să ne confruntăm cu imagini greu de suportat, cu realități greu de acceptat ca fiind parte a lumii în care trăim, iubim, ne bucurăm de viață, deci de o libertate și de o pace care, iată, sunt atât de fragile. « Copii executați în fața părinților, părinți executați în fața copiilor », formula e un citat de la o conferință de presă a oficialilor american și israelian, dar mai ales este o parte realității. Rețelele sociale au multiplicat imaginile terorii, tot ele au preluat manifestațiile de satisfacție ale unor indivizi și mulțimi ce, în cel mai bun caz, sunt inconștiente, iar în cel mai rău se pregătesc să continue acțiunea genocidară începută de Hamas și de susținătorii acestui vector al barbariei.
In epoca rețelelor sociale, dreptul la cuvânt (isegoria în democrația antică) se transformă în ceva care se apropie periculos de opusul său: o obligație de a lua poziție într-o anumită direcție. Presiunea grupului de apartenență, dar și a unui orizont social mai larg, devine determinantă în asumarea unor poziții publice. Indignările colective se multiplică, dar inflația lor le diminuează impactul. O cacofonie de indignări produce un mesaj public fragmentat, în care diversele « bule » trăiesc istorii și dezvoltă conștiințe morale proprii. Deci parțiale. Așa se ajunge la indignări cu geometrie variabilă.
Simetric, obligația de a lua o anumită poziție într-un tip de situații nu poate să nu fie însoțită de imposibilitatea de a lua o poziție clară în alt tip de situații. Presiunea socială reală sau presupusă induce autocenzură.
Acest fenomen al autocenzurii nu trebuie subestimat în cazul războiului declanșat de Rusia putinistă împotriva Ucrainei. Dar el este mai puțin evident pentru că propaganda rusă este un fenomen mult mai vizibil. În plus, costul de imagine al solidarizării cu Ucraina în lumea occidentală este mai mic decât costul nesolodarizării cu această cauză.
După cum se vede, în cazul Israelului lucrurile stau radical diferit. În economia globală a indignărilor, israelienii nu mai sunt în primul rând urmașii supraviețuitorilor Holocaust-ului, ci cei care îi oprimă pe palestinieni. Spre exemplu, steagurile palestiniene sunt prezente la multe din manifestațiile extremei-stângi europene. Schema opresori-oprimați a dat palestinienilor rolul de victimă și evreilor cea de opresori. Cu cât ideologia anti-americană, anticapitalistă este mai puternică, cu atât « antisionismul » e mai virulent. Aici extremele stângă și dreaptă se ating, se confundă, se hrănesc reciproc.
În aceste câteva zile am asistat la consecințele devastatoare ale al schemei oprimați-opresori folosită drept cheie de înțelegere universală, ale orbirii morale pe care această schemă neo-leninistă o impune: cinismul maxim se naște din idealism și din pretenția de generozitate. Așa cum cum observa profesorul Ioan Stanomir: « pentru stânga revoluţionară occidentală cauza palestiniană, servită acum de ”Hamas”, este drapelul niciodată abandonat. Antisemitismul stângii radicale, deghizat inabil în anti-sionism, este proteic şi impenitent. Memoria terorismului palestinian este parte din memoria stângii revoluţionare. Relaţiile dintre grupările de gherilă urbană din Occident şi miliţiile palestiniene erau mediate, generos, de Uniunea Sovietică. Iar astăzi, în clipele în care “Hamas” recurge la propria sa soluţie finală, stânga radicală se îndreaptă împotriva unui Israel pe care îl descrie ca stat opresor şi colonial. Continuitatea retoricii este evidentă: predecesorii lor din anii şaizeci şi şaptezeci profesau acelaşi crez, cu aceeaşi vehemenţă retorică. Islamo-fascismul este îmbrăţişat ca un aliat în lupta anti – imperialistă. » (Sursa: contributors.ro)
Numai așa putem înțelege modul cum multe organizații studențești au reacționat apărând « rezistența palestiniană », un fragment preluat din presa internațională moi jos e edificator în acest sens. Numai așa putem înțelege auto-cenzura unor lideri ai indignărilor de ieri, care acum așteaptă continuarea războiului fie pentru a construi false echivalențe și a relativizat Răul absolut, fie pentru a trece la alte indignări, ce le-ar semnala iluzoriu « virtutea » de fațadă. De fapt absența ei.
Întrebarea din titlu nu este una retorică, dar nu este nici cu răspuns subînțeles. Realitatea trebuie privită în față dincolo de ochelarii ideologici, trebuie deci înțeleasă cu adevărat. Indignarea nu trebuie să fie un simplu reflex, iar dacă devine cu geometrie variabilă, nu mai e legitimă. Tăcerea nu este însă niciodată legitimă dacă Răul absolut s-a denunțat pe sine cu o asemenea virulență ca în cazul Hamas și a celor care i-au aplaudat atrocitățile.
Ecouri ale insuportabilei tăceri
François Zimeray, fost ambasador al Franșei pentru drepturile omului
LaRegleduJeu.org, 9 octombrie 2023
« Aveam șaptesprezece ani când m-a șocat descoperirea la televizor a unui genocid săvârșit în cealaltă parte a lumii. Aparținând unei generații care a moștenit ideea că „așa ceva nu trebuie să se mai repete”, am văzut ecourile atrocităților naziste reverberând în crimele comise în Cambodgia. În tinerețe, în taberele de refugiați din această țară, mi-am pierdut iluziile, realizând că această luptă globală nu a fost câștigată și că acest „ceva” sinistru se va întâmpla din nou atâta timp cât instituțiile internaționale nu vor reuși să impună drepturile fundamentale. Această convingere mi-a deviat traiectoria și a îndreptat-o către apărarea unor principii fără de care nu există demnitate umană. Ca activist, avocat apoi diplomat, am cercetat topografia nenorocirii și am realizat de o sută de ori ce este universal în calvarul exilului și în condiția de refugiat. Din taberele din Darfur până în suburbiile din Bogota, din Cecenia până în Congo, am descoperit mulți soldați pentru drepturile omului în galaxia ONG-urilor. Pot să mărturisesc angajamentul lor de a denunța sclavia modernă, apărarea libertății presei, mobilizarea copiilor soldați, strângerea, în zonele cele mai dificile, de dovezi de care justiția internațională va avea nevoie într-o zi. La fel ca în Cambodgia cu treizeci de ani mai devreme, vizitele mele în Gaza m-au zguduit. Deși evreu și atașat visceral de existența Israelului, am încercat să mă gândesc: cum aș vedea lumea dacă aș fi crescut acolo? În Gaza, am văzut aceleași ONG-uri care lucrează pentru drepturile femeilor, formând juriști pentru procese echitabile. Sunt colegi a căror muncă o admir.
Israelul tocmai a fost atacat de o organizație specializată în masacrul civililor evrei și opresiunea palestinienilor. În timp ce scriu aceste rânduri, sunt șase sute de morți, inclusiv peste o sută de ostatici, inclusiv copii. Toate capitalele țărilor democratice au condamnat imediat și fără rezerve atacul terorist. Nu au făcut asta și principalele organizații pentru drepturile omului care nu au avut cuvinte de solidaritate pentru victime. Sângele curge, unde este indignarea voastră, voi cei a căror misiune este să numiți o crimă o crimă, un civil un civil și un ostatic un ostatic? (…) Păstrând tăcerea, tocmai aceste valori universale sunteți pe cale le trădați. »
J.J. Kimche, doctorand în istoria evreilor la Harvard
Wall Street Journal, 10 octombrie 2023
«„Grupurile de solidaritate cu Palestina” ale Universității Harvard, aproximativ 30 de grupuri de studenți, au emis o declarație în care exonerează teroriștii pentru actele lor de crimă, viol, răpire și haos. „Noi, organizațiile studențești subsemnate”, se scrie la începutul textului, „considerăm regimul israelian pe deplin responsabil pentru toate violențele care au loc”. Semnatarii — grupuri precum Societatea Islamică din Harvard și Justiție pentru Palestina de la Facultatea de Drept din Harvard— au arătat clar că stau umăr la umăr cu această „rezistență”, limbajul dublu la modă pentru cei care lucrează cu febrilitate pentru a șterge evreii de pe fața pământului. Harvard nu este singurul caz: aproximativ 50 de organizații studențești de la Universitatea din California, Berkeley, și-au declarat „sprijinul neclintit pentru rezistența din Gaza”.
Nu numai că colegii noștri nu au reușit să condamne acest proto-genocid; l-au justificat şi sărbătorit. Autorii și semnatarii acestei declarații, bărbați și femei cu care împărțim cămine și biblioteci, s-au expus ca fiind mai răi decât antisemiții obișnuiți. Ei sunt susținători entuziaști ai măcelului nostru, o avangardă a apologeților pentru cei care caută exterminarea poporului evreu.
Această realitate are consecințe grave nu numai pentru viața evreilor din campus, ci și pentru existența universității ca o comunitate. Cum putem împărtăși căminele, sălile de clasă și ideile cu studenții care ar scuza sau chiar ar sărbători dacă mâine noi și familiile noastre am fi uciși de un terorist Hamas?
Administratorii de la Harvard nu au făcut niciun efort pentru a potoli astfel de temeri. (…)
Abia marți, președinta Claudine Gay a „condamnat atrocitățile teroriste comise de Hamas”. Ea nu a condamnat declarația care scuza Hamas, ci doar s-a distanțat de ea: „Niciun grup de studenți – nici măcar 30 de grupuri de studenți – nu vorbește pentru Universitatea Harvard sau conducerea acesteia”.
În calitate de nepot al unui supraviețuitor de la Auschwitz și student al istoriei germano-evreiești, am fost întotdeauna neîncrezător că germanii foarte cultivați, poporul lui Goethe și a lui Beethoven, ar fi putut manifesta simpatie și chiar entuziasm pentru masacrarea evreilor de către naziști. Acum cred. Am văzut ce se întâmplă aici. »
Allister Heath, editorialist
The Telegraph, 11 octombrie 2023
« Pentru o dată, nu dau vina pe politicieni. (…) Fotbaliștii, vedetele pop, cei care își semnalează virtutea din clasa de mijloc, cei care îngenunchează, activiștii pentru PR, academicii, lucrătorii de caritate și susținătorii „drepturilor omului” sunt dispăruți în acțiune, la câteva zile după cel mai grav masacru antisemit din ultimii 78 de ani.
Tăcerea nu implică de obicei complicitate. Dar ce se întâmplă dacă ești unul dintre acei oameni care se exprimă cu fiecare ocazie, continuă să adauge steaguri, logo-uri și mesaje de sprijin pe pagina ta de Facebook sau TikTok, dar nu au nimic de spus despre un atac genocidar asupra evreilor, nici un sprijin neechivoc de oferit Israelului, nici un interes în a condamna în mod corespunzător Hamas? Ce se întâmplă dacă ai postat Slava Ukraini pe profilul tău, ai afișat un poster pentru BLM în fereastra din față și ai continuat să trimiți mesaje politice grupului tău WhatsApp din cartier, dar nu poți concepe să trimiți pe Twitter Am Yisrael Chai?
Ți-e frică de răzbunare și, dacă da, ce ne spune asta despre extremism în Marea Britanie, eșecul integrării și lipsa de angajament a poliției de a respecta aceeași lege pentru toți? Sau crezi că Israelul a primit ceea ce merita și asta nu te face antisemit? Sau pentru că crezi că singurul stat evreiesc din lume este atât de puternic încât nu are nevoie de sprijin, ceea ce înseamnă că ai interiorizat, din neatenție, o idee preconcepută antisemită? Crezi că 7,2 milioane de evrei, cu mult mai puțini decât populația Londrei, înconjurați de fanatici înarmați cu 150.000 de rachete, amenințați de un Iran cvasinuclear care jură să-i distrugă, nu merită simpatie?
Genocidul este actul de a ucide în mod deliberat un număr mare de oameni dintr-o națiune sau un grup etnic, cu scopul de a-l distruge. Hamas a comis un act de genocid, o crimă împotriva umanității, împotriva poporului evreu și a Israelului: oricine nu poate vedea acest lucru și-a pierdut orice capacitate de a distinge binele și răul. (…)
Vidul moral al BBC este înspăimântător. Este presupusa conștiință a țării noastre și, totuși, nici măcar nu descrie Hamas drept terorist, în ciuda faptului că este desemnarea sa oficială de către statul britanic. BBC de astăzi i-ar fi descris pe naziștii inițiali drept „militanți”? I-ar fi descris pe cei din Waffen-SS-ul drept „luptători”? BBC a rămas „imparțială” după uciderea oribilă a lui George Floyd?
De ce, dar de ce, un masacru al evreilor israelieni cu mâna jihadiștilor antisemiți este atât de diferit? Prin refuzul rușinos de a descrie Hamas drept teroriști, pseudo-„imparțialitatea” BBC îl face, de fapt, să aibă o părtinire scandaloasă împotriva Israelului: minimizează crimele Hamas, creează o echivalență falsă între cele două părți și pătează răspunsul israelian.
De asemenea, știm acum ce cred cu adevărat mulți susținători ai woke Critical Race Theory. Marea Britanie Black Lives Matter a retweetat pozitiv o fotografie cu buldozerul terorist care dărâma gardul israelian, un atac asupra declarației Balfour și mesaje care învinuiesc Israelul. A respins condamnarea lui David Lammy asupra Hamas și a retweetat « „Black lives matter” și „Sunt cu Israelul” sunt două lucruri care nu pot coexista ». Chicago BLM a postat pe Twitter o imagine cu teroriștii care intră în Israel cu un parapantă.
Istoria se repetă. Nimeni nu învață niciodată. Optimismul este lașitate. Pregătește-te pentru săptămânile lungi și negre care urmează. »
