Dublul standard

Fac parte dintr-o minoritate despre care abia mai tîrziu am aflat că este specială. Aceea a celor care nu și-au făcut nici griji și nici speranțe în legătură cu admiterea României în spațiul Schengen în 2022. Nici această minoritate nu este una atotcuprinzătoare, pentru că sunt mai mult subcategorii, iar eu fac parte din subminoritatea și mai restrînsă a acelora care nu s-au simțit nici frustrați și nici jigniți de așa-zisul eșec. 

De ce?

Explicația este simplă. 

Eram convins că România nu va fi admisă.

În plus, eram conștient că este doar o amînare. Așa s-a întîmplat și cu integrarea în NATO, cea mai importantă realizare a statului nostru postcomunist și a națiunii. Și înțelegem asta pe deplin abia după ce Rusia a invadat țara învecinată, Ucraina. Dacă nu eram în Alianța Nord-Atlantică, acum am fi trăit un coșmar strategic. Așa s-a întîmplat și cu integrarea în Uniunea Europeană. Fiecare a venit cu întîrziere, dar a venit pînă la urmă. 

Prin urmare, nu am mai urmărit știrile în perioada în care dintr-odată invadarea Ucrainei de către Rusia nu a mai contat, nici pentru elita politică, nici pentru mase, nici pentru media. Am scăpat de isteria care a urmat. Și nici nu m-am asociat corurilor dirijate de hate speech (discursul urii). Sunt prea mulți în jurul nostru care cred că patriotismul constă în perpetuarea urii și în autocompătimire. Ne plîngem singuri de milă, dar această activitate nu produce catharsis. Desigur, ar fi fost o mare surpriză și satisfacție dacă intram în Schengen. Abia aceea ar fi fost o știre senzațională.

Cum de știam și de unde că România nu va fi admisă?

Din propriile analize politice, instituționale și geopolitice. Nu erau extrem de sofisticate. Erau anumite variabile independente cu o convergență defavorabilă. Deși concluziile mele erau clare, m-am îndoit de ele după ce am văzut certitudinea afișată de anumiți reprezentanți ai actualei puteri. Probabil că știau lucruri la care o persoană privată ca mine nu avea acces. Și atunci am verificat. Din surse bine informate, – am prieteni (inclusiv foști prieteni), cunoștințe și foști studenți cam în toate instituțiile statului, în partide, organizații civice, mediatice, în structuri euro-atlantice, – pe cale informală, am aflat că nu se va produce în 2022 ceea ce opinia publică fusese pregătită să sărbătorească în avans. 

Spre deosebire de Ungaria și Polonia, care nu pierd aproape nici o ocazie să se împotrivească deciziilor întemeiate sau neîntemeiate ale uriașei organizații birocratice numite Uniunea Europeană, România face parte din categoria statelor cuminți, obediente, ai cărei reprezentanți nu au curajul să îi contrazică pe liderii UE, NATO și Statelor Unite ale Americii. Nici măcar pe vremea lui Donald Trump nu au îndrăznit liderii de la putere și din opoziție să exprime vreun punct de vedere critic. Este mai complicat decît pe vremea Înaltei Porți Otomane, pentru că acum sunt mai multe centre de putere, iar genoflexiunile și capul plecat ne mențin în bună formă. Nu avem putere de negociere și nici potențial de șantaj. Nici măcar autoritățile dintr-un stat penibil și plin de contradicții precum Austria nu se tem și nu respectă autoritățile din țara noastră. În plus, România are o proastă reputație, – ”imaginea țării”, – iar guvernanții nu au strălucit niciodată la capitolul PR.

Reputația proastă a țării noastre este o combinație de factori obiectivi și de percepții subiective. Din punct de vedere obiectiv, suntem pe ultimul loc în UE și chiar în Europa în cîteva zeci de clasamente și la cîteva zeci de indicatori. Suntem pe primul loc din UE și din Europa în clasamentele negative. Lista este șocantă. România are: 

• cea mai mare rată a mortalității infantile din Europa; 
• cel mai slab sistem de sănătate din Europa (dar și cel mai ridicat procentaj de medici care cer mită de la pacienți); 
• cele mai mici cheltuieli cu sănătatea pe cap de locuitor din Europa; 
• cea mai mare rată a mortalității la aproape toate tipurile de boli grave (boli cardiovasculare; tumori și diferite tipuri de cancer; boli ale aparatului digestiv; bolile de natură endocrină, cele respiratorii, cele ale aparatului genito-uritar; leziunile traumatice; infecții intraspitalicești, care au fost prezente și ratele extrem de înalte de morți pricinuite de COVID-19, dar subiectul a fost evitat de toată lumea); 
• cei mai puțini cititori de cărți din Europa; 
• cea mai mică piață a cărții; 
• cei mai puțini cetățeni din Europa care au citit minim zece cărți anual; 
• cea mai mare rată a deceselor din accidente rutiere (dublu față de media UE); 
• cel mai mic consum de săpun, pastă de dinți și hîrtie igienică din UE; 
• cel mai slab nivel de abilități IT din UE (în ciuda locurilor fruntașe la viteza de Internet); cea mai slabă integrare a tehnologiilor digitale de către întreprinderi și serviciile publice digitate din UE; 
• cel mai slab nivel de servicii publice digitale din UE; cel mai slab nivel de competitivitate digitală din UE; 
• cea mai slabă calitate a drumurilor din UE; 
• cele mai proaste sisteme de căi ferate din UE; 
• cel mai scăzut nivel al reciclării deșeurilor. 

Mă opresc aici, deși mai sunt numeroase alte dimensiuni negative (te doare capul dacă faci un inventar), dar nu înainte de a reaminti că România are cele mai multe toalete în curte din UE.  

Toate aceste recorduri negative sunt de notorietate publică. Cetățenii, politicienii, presa, social media, sunt pline de discuții cu privire la indicatorii de mai sus și la alții. Mai mult, ele sunt pline de critici la adresa celor care au guvernat în ultimii treizeci de ani, singuri sau în coaliții, habarniști sau tehnocrați, dar nu au schimbat situația. Incompetența, corupția și mai ales lipsa performanței instituționale sunt factorii menționați adesea. Trebuie însă adăugat un factor major despre care nu discută aproape nimeni: incapacitatea organizațiilor din societatea civilă de a avea un impact semnificativ. Avem guvernanții pe care îi merităm, este adevărat. Dar avem și guvernații care nu fac aproape nimic pentru a schimba situația și care așteaptă ca totul să le pice mură în gură de la guvernanți.

Noi suntem cei mai mari critici ai situației ”inacceptabile” în care trăim, dar pe care în ultimă instanță o acceptăm în permanență. Cine ar vrea să pună în coșul cu fructe un asemenea ”măr stricat”?

Și atunci de ce ne mirăm că anumiți occidentali au o părere proastă despre țara noastră? 

Mereu uităm de dublul standard. 

P.S. Am scris aici despre țara noastră, dar mai există o țară comparabilă: Bulgaria. În unele clasamente România stă mai bine, în altele mai rău. Oricum, facem parte dintr-o categorie aparte. La coada căruței.