Perioada pandemiei a fost cel mai spectaculos test de învățare socială prin care a trecut umanitatea în ultimul secol. De la primul război mondial încoace, toate regimurile politice au încercat să pună în practică învățămintele care decurgeau din dezvoltarea fără precedent a științelor, medicinei, tehnologiilor. Iar regimurile totalitare nazist și stalinist se foloseau de progresul tehnico-științific pentru planurile lor genocidare împotriva diferitelor populații, pentru crearea celei mai bune societăți sau a celei mai pure rase și pentru a produce arme de distrugere în masă. Descoperirile medicale, epidemiologice, vaccinurile, medicamentele, au condus la ridicarea cu cîteva zeci de ani a mediei de viață a oamenilor pe întreaga planetă. Dar în timpul pandemiei, s-au manifestat diferențe fundamentale între indivizi, comunități și state, legate de învățarea și neînvățarea socială. Despre toate acestea și multe altele am scris în cartea mea, PANDEM(i)OCRAȚIA.
Acum mă voi referi la un exemplu mai la îndemîna publicului autohton. De remarcat este că în perioada pandemiei tendințele de izolare culturală și politică la noi au fost în creștere. Cetățenii nici n-au fost interesați și nici nu le-a păsat de ce se petrecea în alte state, pe alte continente. Și este păcat, pentru că în politica mondială și în cultură s-au petrecut fenomene excepționale. Este un nou decalaj. Revenind la spațiul băștinaș, vreau să remarc anumite tendințe din cele peste trei decenii de postcomunism. Pentru mine sunt un motiv de optimism.
Unul dintre răspunsurile cruciale legate de cauzele și motivele pentru care sistemul nostru politic funcționează greșit în multe privințe sau este pur și simplu nefuncțional, în funcție de domeniu, se leagă de modul în care a început totul. Istoria României postcomuniste este istoria populismului. În 1990, Ion Iliescu și Frontul Salvării Populare, partidul populist hegemonic de stînga, au cîștigat alegerile în mod categoric. Și au înscris România pe o traiectorie mult deviată de calea dezvoltării politice și economice. Cu alte cuvinte, feseniștii au nenorocit România, deși nu erau nici comuniști, nici neocomuniști, nici măcar criptocomuniști. Ei au pus bazele capitalismului de jaf și de cumetrie, care încă persistă în anumite privințe. Degeaba am încercat atunci să-mi avertizez semenii cu privire la urgia care urma să se petreacă dacă votau pentru feseniști. Reapăruseră partidele istorice, PNȚCD, PNL și PSDR, care ofereau variante moderne de democrație și capitalism, dar electoratul a preferat forma postcomunistă de populism, fesenismul[1]. ”Duminica Orbului” va rămîne în istorie: românii l-au ales pe Iliescu cu 85% din voturi, din primul tur de scrutin.
Cu toate acestea, după ce au înțeles cît rău a făcut populismul fesenist propriei lor țărișoare, nenumărați cetățeni au trecut printr-un proces spectaculos de învățare socială. Cu eforturi herculeene, partidele istorice, noi partide, plus organizații ale societății civile (în principal Alianța Civică), au reușit în 1996 ceea ce părea un ”miracol”, să îi înfrîngă pe cei aflați la putere, Iliescu și FSN (FDSN, PDSR, mai tîrziu PSD)[2].
Și acum un arc peste timp. După mai bine de trei decenii, pericolul populist revine, însă în forme parțial inedite, parțial reeditate. Am scris într-o postare că nu este degeaba să le explici semenilor de ce sunt Simion, Șoșoacă și partidele lor neofascist-populiste toxice pentru România. Eu afirm că procesul de învățare socială funcționează, iar cei care anticipează victoria inevitabilă a partidelor populiste AUR și SOS în 2024 se înșeală. Au dovedit-o în ianuarie 2024 tractoriștii și agricultorii, care nu au căzut pradă manipulărilor făcute de liderii populiști și partidele lor. Iar procesul de apariție zilnică a bancurilor, caricaturilor, fotografiilor și filmulețelor amuzante legate de populiștii băștinași, trebuie convertit în strategii electorale inteligente și eficiente. Populiștii nu rezistă la satiră și ridiculizare. Cînd lumea va vedea și va înțelege precaritatea acestor personaje, respectivii se vor face de rîs. Dacă ar fi avut simțul umorului și un pic de discernămînt critic, concetățenii noștri ar fi înțeles de la bun început cît de ridicol era Iliescu. Acum este ușor să-l iei la mișto, dar este prea tîrziu.
Există o similaritate cu ceea ce se petrece la case mai mari. Trump a reușit electoral în America din pricina faptului că zeci de milioane de alegători nu au avut simțul umorului și n-au înțeles că au în față un bufon. De pildă, unii i-au luat în serios sfaturile privind lupta împotriva COVID-19 și s-au nenorocit. Iar sub incitările sale, alții erau să dărîme democrația și instituțiile sale, în ianuarie 2021. Ce or fi învățat alegătorii americani simpatizanți ai populismului rămîne de văzut. Alegerile prezidențiale americane din 2024 vor arăta care tendință este mai puternică, neînvățarea sau învățarea socială.
La noi lucrurile par mai simple, pentru că la putere se află o coaliție a celor mai puternice partide de stînga și de dreapta. S-a scris prea puțin despre strategia stupidă a lui Klaus Johanis de a eticheta PSD drept ”ciuma roșie.” Unul dintre efecte a fost rezultatul surpriză obținut în alegerile din anul 2020 de partidul populist condus de Simion. După cîteva decenii, PSD a scăpat în mare parte de moștenirea fesenistă. Iar PNL a dovedit că este totuși singurul fost partid istoric capabil să se adapteze junglei postcomuniste. Dacă unul dintre aceste partide va avea un candidat puternic, mai pragmatic și ceva mai inteligent, care să nu repete erorile comise de Iliescu, Băsescu ori Johanis, atunci vom asista la un proces pozitiv de învățare socială. Altminteri, neînvățarea socială, incapacitatea de a înțelege toxicitatea politică va lucra în favoarea populiștilor. Și este preferabil să înțelegi în avans răul decît după, cînd va fi prea tîrziu să mai corectezi ceva.
NOTE:
[1] Fesenismul a fost din mai multe puncte de vedere mai rău decît comunismul. Am explicat asta în cartea din următoarea notă.
[2] Am analizat cum a fost posibil acel miracol în prima mea megacarte, cînd mi s-a reproșat în premieră că scriu volume prea ”groase” (pînă atunci mi se spunea că scriu cărți prea ”subțiri”), <<Nu putem reuși decît împreună.>>O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000.
