Înfricoșat de contestarea sa deschisă în Michigan și în alte state federale de către cetățeni arabi, antisemiți și antisioniști care, în mod normal, îi votează pe democrați, Președintele SUA s-a amestecat în politica internă israeliană. Întrucât încearcă să capteze, înainte de alegerile prezidențiale, bunăvoința extremei stângi și a imigrației musulmane de peste ocean, Joe Biden și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu traiectoria statului evreu. Biden a evocat, textual, ”riscul” ca ”Israelul să piardă sprijinul global din cauza guvernului său incredibil de conservator”.
SUA sunt principalul aliat al Israelului (care n-are și n-a avut vreodată un ”sprijin global”). Dar chiar și din această poziție nu e admisibil ca liderul, fie el și de stânga, al unui stat cu pretenții democratice să se amestece în decizia democratică a poporului statului aliat, care a hotărât, prin alegeri libere, să-și ofere un executiv și un premier conservator. Problema lui Biden nu sunt însă cutumele diplomatice și valorile democratice.
Problema lui este că, dată fiind senilitatea avansată și politica sa dezastruoasă, e impopular rău. E mai impopular decât orice alt președinte american în exercițiu, la finele mandatului său. Ca atare, speră să extragă voturi din frica de Trump și să fructifice susținerea tot mai casabilă a extremei stângi, a imigranților și a cetățenilor cu puternic bias anti-israelian, în folosul cărora scoate din el declarații absolut scandaloase din punct de vedere diplomatic. Afirmații, pe care nu și le-ar permite în legătură cu nici un alt guvern democratic din lume.
Mai grav e că are, în acest efort, întregul sprijin al Departamentului de Stat american. Care a încercat să arunce în aer coaliția guvernamentală de la Ierusalim, pentru a-l îndepărta din funcție pe Beniamin Netanyahu, cel la fel de obsesiv detetstat de presa main-stream ca și Trump, sau argentinianul Javier Milei.
Antony Blinken și ai lui par a încerca să organizeze venirea la putere a unui executiv israelian de stânga. În acest scop, diplomația americană s-a gândit, potrivit unui analist american de la Tablet, să pună de un diktat: a început, peste capul guvernului israelian, să avanseze obsesiv agenda impracticabilei propuneri vizând edificarea rapidă (sau imediată, după încetarea războiului în Gaza) a unui stat palestinian și să ceară transpunerea ei fără zăbavă. Ideea ar fi ca Netanyahu, situat între ciocan și nicovală, să fie silit să opteze fie pentru a accepta, forțat de nevoia de ajutoare americane, propunerea lansată la Washington, ca să nu ajungă dezavuat de stânga și de centriști, precum colegul său de cabinet de război, Gantz, fie pentru a pierde, refuzând-o, sprijinul dreptei israeliene, trezându-se fără majoritate.
Or, până și stânga israeliană a refuzat într-un vot adoptat de Knesset, cu zdrobitoare majoritate, ideea unui stat palestinian (impus prin diktat internațional), înțelegând ceea ce orice israelian rațional știe că e: un delir. Căci acceptarea unui stat palestinian nu ar fi doar o recompensă pentru teroriștii Hamas conferind post festum utilitate masacrului din chibuțuri de la 7 octombrie. Ar fi totodată și o periculoasă amenințare la adresa existenței Israelului, în condițiile în care nu s-au înlăturat niciun fel de obstacole din cele care au împiedicat până acum edificarea propusei entități cu negaționistul și antisemitul Mahmut Abbas la cârmă.
Aceste obstacole pleacă, potrivit diplomatului american Elliott Abrams, de la problema granițelor, trece prin cea virtual insolubilă a Ierusalimului și a refugiaților, pentru a ajunge la natura, prin forța lucrurilor nedemocratică, a năzuitului stat palestinian. În condițiile antisemitismului eliminatoriu mutilând mare parte din societatea palestiniană și ale lipsei libertății presei și instituțiilor și tradițiilor democratice, acest stat palestinian ar deveni rapid ca Gaza: o entitate teroristă, genocidară, compatibilă cu opțiunile reale ale Hamas, ale Jihadului Islamic Palestinian (care e o prelungire locală a Gărzilor Revoluționare iraniene), ale Frăției Musulmane și ale unei majorități palestiniene.
Sigur, Biden e conștient de obiecțiile de bun simț la diktatul său și a încercat să îndulcească hapul, pretinzând că statul palestinian ar urma să fi ”demilitarizat”. Se pune însă întrebarea: unde ar fi demilitarizat? La suprafață? Sau în tuneluri? Cine ar controla, impune și garanta perpetuara acestei presupuse ”demilitarizări”?
Ar fi fost bine ca Europa să reziste inițiativelor electorale și ultraprogresiste ale unui guvern american de stânga, care se teme rău de pierderea alegerilor prezidențiale și avansează, în scopul evitării înfrângerii la urne, o agendă eminamente antioccidentală și antidemocratică. Una care ar aduce, poate, ”independență” propusului stat, în timp ce i-ar înrobi și i-ar condamna, însă, pe de altă parte, la sclavie, subdezvoltare, degadare morală și teroare pe civilii palestinieni.
Dar și politicienii europeni, de la Josep Borrell la Annalena Baerbock și de la James Cameron la Antonio Guterres se arată adesea în ipostaza de ultraprogresiști irecuperabili, care par să nu fi înțeles nimic din eșecurile catastrofale de politică externă comise în ultimele decenii de politica de cedări și căciuliri față de tirani, teroriști, extremiști și fundamentaliști musulmani.
Ce-a realizat, de-a lungul deceniilor, împăciuitorismul din agenda lor? Menit să simuleze ”înțelgere” și ”empatie” socialistă cu ”săracii” palestinieni, sacrificați de fapt de Hamas și de alți dictatori arabi, care, îndoctrinându-i întru extremism, le-au refuzat generații la rând integrarea în țările în care s-au refugiat, appeasementul n-a izbutit decât să încurajeze ambițiile teroriste. Destinat să afișeze ”iubirea” chipurile revărsată de Vest asupra victimelor ”sudului global”, cum a fost rebotezată de progresism, performativ, lumea a treia, și să afișeze simpatia față de popoarele ”decolonizate” (doar spre a încăpea, vai, pe mâna Moscovei și a Chinei comuniste) conciliatorismul n-a izbutit decât să potențeze aspirațiile extremei stângi, să înflăcăreze ambițiile hegemoniale și nucleare ale Iranului, impulsionând și planurile imperiale ale Rusiei și ale comuniștilor de la Beijing. Când s-au trezit stimulați suficient, rușii au pornit campania teroristă, antidemocratică și genocidară împotriva Ucrainei, iar chinezii și-au potențat amenințările la adresa Taiwanului. Teroriștii islamiști au cotropit statul evreu, iar aliații lor din stânga radicală au luat cu asalt metropolele occidentale, în speranța că, la un moment dat, America și Europa vor întoarce Israelului mâna la spate, castrând statul evreu politic, economic și militar, în ciuda superiorității lui tehnologice și ostășești. Această nădejde a teroriștilor, a aliaților lor politici și a patronilor lor iranieni începe să se împlinească prin Joe Biden.
Dacă democrațiile liberale mai vor să aibă o șansă de salvare în fața alianței tiraniilor, e sigur că nu drumul unor noi concesii față de extremiști, teroriști, dictaturi, mișcări islamiste și regimuri șantajiste e calea optimă de urmat. Cine are urechi de auzit, să audă. Cine nu, va plăti oalele sparte.
A se înțelege necesitatea descurajării extremismului nu reclamă o gândire excesiv de profundă. De domeniul evidenței ar trebui să țină și recunoașterea realității că problema esențială a Orientului Apropiat nu e lipsa unui stat palestinian. Care ar fi existat de mult dacă era acceptat de palestinieni. Nu presupune studii istorice laborioase să se descopere chestiunea cheie a regiunii: intoleranța religioasă, inclusiv față de creștinii din regiune, materializată în antisemitismul, care determină o majoritate palestiniană să nu accepte un stat evreu și să refuze prezența evreilor în Țara Sfântă.
În acest domeniu ajunge, pentru comprehensiune, un pic de bun simț, de realism, de sănătate mintală, de imunitate la spălarea pe creier și la boli psihice, de felul antisemitismului.
Contrarierea bunului simț, de către liderul american, prin ceea ce în New York Times s-a numit, pompos, ”doctrina Biden” a ”statului palestinian ACUM!” nu e suspectă neapărat de antisemitism al președintelui, sau al apropiaților săi, devreme ce nu orice critică la adresa politicii Israelului este antisemitism. Dar trădează faptul că, în ciuda sprijinului masiv acordat Israelului de covârșitoarea majoritate a americanilor, antisemitismul din partidul democrat și dintr-o fracțiune din tineretul îndoctrinat extremist a electoratului american, a redevenit, pentru prima oară de la Holocaust încoace, un factor important în politica Statelor Unite. Și deci, din pricina unei pături extremiste, occidentale și imigrate subțiri, a redevenit și o problemă spinoasă a lumii, devreme ce America e superputerea garantând de mai bine de un secol ordinea mondială, pe care Putin și teroriștii încearcă s-o arunce în aer.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
