Ruxandra Câmpean, autoarea volumului Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual. Mihai Ralea. G. Călinescu. Tudor Vianu (Editura Corint, București, 2022), ilustrează cazul cercetătorului care dovedește pe deplin faptul că tinerețea nu este deloc un impediment când vine vorba de realizarea unor opere de referință, lucrări ce își vor pune amprenta asupra istoriografiei (literare) pentru mult timp de acum încolo. Cuvintele elogioase ale profesorului Mircea Martin, care însoțesc volumul (inițial o teză doctorală în filologie), se susțin în cea mai mare parte.
Într-o primă fază a investigației legate de compromisul vădit în cazurile Ralea, Călinescu și Vianu, autoarea intenționa să aplice teoria bourdieusiană a câmpurilor de producție culturală la spațiul comunist românesc (în speță, cele două decenii ale guvernării Gh. Gheorghiu-Dej). Pe parcursul cercetării însă, realizând inadecvarea unei astfel de transpuneri a scrierilor lui Pierre Bourdieu, Ruxandra Câmpeanu a revizuit cadrul teoretic aducând în prim-plan problematica morală. (Titlul tezei chiar conținea celebra interogație despre „trădarea intelectualilor“). Lucrarea – care s-a concentrat asupra unor teme majore, precum relația intelectualilor cu răul, politizarea lumii literare, reconfigurarea canonului, practica studiului literar și posteritatea celor trei personaje principale – iese în evidență prin cantitatea impresionantă a surselor folosite, buna stăpânire a problematicii teoretice și prin analiza calmă a devierilor deontologice ale eroilor săi principali în contrast cu tonul emoțional al anilor 1990.
Probabil Ruxandra Câmpeanu nu exploatează pe deplin câteva dintre propriile piste de cercetare sugerate în introducere: „Ne întrebăm cum să ne raportăm la episoade sensibile din istoria noastră, cum sunt comunismul sau participarea României la Holocaust, într-un fel în care nu o facem când ne ocupăm de perioada cronicarilor, de pildă, iar acest interes suplimentar se vede, printre altele, în numărul mare de studii dedicate acestor teme și în reacțiile puternice pe care le stârnesc ele. Judecățile de valoare asupra comunismului sau asupra extremei drepte interbelice nu pot fi suspendate în spațiul public și nici în percepțiile individuale, conștientizate sau nu, informate sau nu, prefațate sau nu de o deliberare internă, ele sunt inevitabile“ (p. 12). Excelenta sa carte despre compromisul intelectual al celor trei reputați cărturari umaniști se limitează însă la perioada regimului totalitar comunist.
Ajungând în acest punct, îmi permit să fac câteva observații care nu diminuează meritele volumului. În primul rând, istoricii Holocaustului, și nu doar ei, vorbesc despre un regim totalitar și atunci când se referă la perioada guvernării Antonescu, și atunci când se referă la ultimii ani ai lui Carol al II-lea, care stau sub semnul dictaturii regale, regim pe care chiar monarhul în 1940 îl proclamă „totalitar“. Prin urmare, răul politic major nu pare să înceapă după 30 decembrie 1947, ci poate fi plasat imediat după debutul antisemitismului de stat, odată cu guvernarea Goga-Cuza și cu regimul personal al lui Carol al II-lea, fie că acceptăm sau nu eticheta de „totalitar“ pentru aceste tipuri de stăpânire, fie că le considerăm doar regimuri autoritare sau dictatoriale. Cert este că toți cei trei intelectuali validează mai mult sau mai puțin dictatura regală (Ralea este chiar ministru și membru de vază al partidului unic/FRN, calitate din care îl aduce în înalta birocrație culturală a regimului carlist și pe Vianu). Câmpul literar își pierde de fapt autonomia cu mult înainte de 1947-1948. În al doilea rând, sistemul politic de la momentul 1948 până în 1965, când se stinge Călinescu, pare tratat uneori fără nuanțe doar ca unul totalitar, neglijându-se discuțiile despre un interval posttotalitar, plasat de unii istorici după moartea lui Stalin sau, în cazul românesc, după 1960.
O ultimă observație de detaliu: în spatele personajului secundar N. Crețu, amintit de autoare atunci când face referire la atacurile orchestrate în 1949 contra lui Mihai Ralea și a cursurilor sale de psihologie (p. 110), se ascunde pseudonimul lui Mihail Roller, un Roller care uneori – în această manieră camuflată și la „sugestiile“ lui L. Răutu – nu și-a limitat acțiunea propagandistică la „câmpul istoriografic și pedagogic“, ci și-a afirmat opinia cenzorial-ideologică și în ceea ce privește celelalte discipline socio-umaniste.
Articol publicat inițial în revista România Literară
