”- Ce ai învățat azi la școală?
– Nimic.”
Ca părinte, profesor, filosof și educator, am căutat să înțeleg originile intelectuale și morale ale ignoranței, diletantismului, incompetenței, în societățile moderne. Societățile moderne sunt acelea în care toți copiii merg la școală, și unde un procent tot mai ridicat au studii superioare. Am știut întotdeauna: dacă un copil îți răspunde astfel la întrebarea cotidiană, în mod repetat, atunci trebuie să-l ajuți să înțeleagă frumusețea descoperirilor făcute prin învățare, a cunoașterii de dragul cunoașterii și a cunoașterii cu consecințe practice imediate, să înțeleagă și să aprecieze comorile literaturii, științelor exacte, matematicii, artelor. Dacă un student îți răspunde la fel, înseamnă că merge degeaba la facultate. Dacă nu îl ajută nimeni pe copil și pe student, și dacă nu știe nici el/ea să se ajute singur/ă, atunci…Dar să nu anticipez.
Una dintre explicațiile mele privind starea morală și intelectuală a națiunii noastre este legată de faptul că nenumărați indivizi nu știu și nu au știut niciodată să învețe. Iar totul începe de la a ști să asculți. În mod concret, pentru că am cunoscut indivizi din nenumărate medii sociale, profesionale, politice, din generații diferite, am observat că foarte mulți nu știu să asculte, iar din cauza aceasta nu sunt buni în profesiile pe care le practică (politicieni, studenți, profesori, medici, jurnaliști, funcționari publici, activiști civici, agricultori ș.a.m.d.) și nici nu se ridică la nivelul de buni cetățeni[1].
Este simptomatic că sute de milioane de oameni trec prin ciclurile de învățămînt normale, dar după doi-trei ani nu știu mai nimic din ceea ce chipurile au ”învățat” și ar trebui să țină minte toată viața (mă refer la cunoștințele elementare). Ca să dau un exemplu recent, am văzut întîmplător la televizor un reportaj cu adolescenți care nu știau să recite un vers sau să spună titlul unei poezii de Mihai Eminescu. La fel s-ar întîmpla dacă i-ai întreba despre teorema lui Pitagora, despre speciile de vertebrate sau de mamifere, despre tabloul elementelor chimice ori planetele din sistemul nostru solar, despre Imperiul Roman ori imperiile coloniale de mai tîrziu, ca să nu mai vorbim despre Primul Război Mondial sau Al Doilea Război Mondial, despre cîte state sunt în Europa, Africa sau Asia. Iar aceasta nu are legătură cu regimul politic, pentru că în comunism obțineai răspunsuri similare, ori cu țara în care trăiești (dacă pui aceleași întrebări în SUA, China, Rusia sau India, cu excepția celor despre Eminescu sau Imperiul Roman, obții răspunsuri similare).
În România, la fel ca și în alte state democratice ori în curs de democratizare, obții răspunsuri la fel de ”precise” dacă îi întrebi pe cetățeni despre politica țării în care trăiesc, despre puterile în stat sau cele mai importante legi votate în ultimii cinci/zece/douăzeci/treizeci de ani. Nici nu mai este nevoie să întrebi despre politica de pe continentul nostru sau despre cea a Statelor Unite ale Americii decît dacă intenționezi să realizezi emisiuni umoristice. Și atunci cum să te aștepți la înțelegerea funcționării unor organizații multilaterale precum Uniunea Europeană sau NATO? Am să revin asupra chestiunilor legate de cunoștințele elementare de politică, legislație, drepturile omului, constituție, pe care fiecare elev și cetățean ar trebui să le cunoască.
Învățarea presupune înțelegerea a ceea ce înveți, iar dacă nu te-a învățat nimeni să asculți, să interacționezi, să pui întrebări inteligente și la obiect, atunci înveți degeaba. Am observat că oamenii care nu știu să asculte, nici pe cei din jur și nici pe cei care încearcă să le transmită informații și explicații, mai au o caracteristică: nu citesc cărți. Cititul este suprema ascultare. În schimb, mulți dintre cei care nu știu să asculte și care nu citesc cărți sunt fanatici ”social media”, se pricep la orice și la toate.
În politică este cea mai mare concentrare de personaje care nu știu să asculte. Dacă ar asculta semnalele care vin dinspre alegători, dinspre societate, atunci și-ar corecta sau schimba radical politicile. Ar fi în interesul lor, pentru că ar fi apreciați. A nu ști să asculți în politică echivalează cu incompetența. Cum se explică numărul mare de incompentenți între aleși și între alegători? În psihologie se numește ”efectul Dunning-Kroger”: predispoziția cognitivă care îi împiedică pe incompetenți să-și recunoască propria incompetență. Doar filosoful (ghici cine?) este în stare să recunoască ”știu că nu știu nimic.”
O precizare semantică, înainte de a continua: folosesc verbul ”a asculta” în sensul de ”a auzi,” nu în sensul de a te supune, a te subordona[2]. Una dintre definițiile democrației (pe care o formulez ad hoc) este următoarea: acel sistem politic competitiv, bazat pe domnia legii, în care are loc o permanentă discuție comunitară, dezbatere, în sens contradictoriu și în sens critic, în sens de schimb de idei și soluții, între guvernanți și guvernați, astfel încît să se obțină dacă nu consensul general măcar un acord majoritar privind cele mai bune decizii și politici în interes public.
”Marea trăncăneală”, – cea despre care scria Mircea Iorgulescu în eseul său despre lumea lui Caragiale, – este fie contrariul democrației, fie simptomul disfuncționalității proiectului democratic. Marea trăncăneală este acea stare intelectuală și morală a unei națiuni în care toți vorbesc, dar nimeni nu este atent la ceea ce spun ceilalți, nimeni nu ascultă și nu amuțește cînd îi aude vorbind pe cei care gîndesc cu adevărat, pe cei care care propun soluții potrivite pentru micile chestiuni cotidiene și pentru marile probleme ale regimului democratic. Ideea că fiecare are dreptul să își exprime părerea poate conduce la un blocaj decizional, de idei și soluții practice. Pentru că dacă nici o idee nu este mai bună decît alta, dacă expertiza specialiștilor în chestiuni de infrastructură (feroviară, rutieră), în epidemiologie, tratarea cancerului și a bolilor cardio-vasculare, în educarea preșcolarilor și elevilor, în energiile alternative, nepoluante ș.a.m.d., nu este cu mult mai prețioasă decît părerile dilentanților, ale habarniștilor și cîrcotașilor, atunci o societate este condamnată la stagnare, ba chiar la regres.
În funcție de problemele cu care te confrunți și de soluțiile care cer expertiză, trebuie să știi să-i asculți pe cei care se pricep. Dacă vrei să-ți dai cu părerea, deși nu te pricepi la mai nimic cu adevărat, deși nu ai studii de specialitate ori expertiză confirmată profesional, îți stau la dispoziție Facebook și alte ”social media outlets”, dar pe care experții le evită.
Mai am destule de adăugat la vastul subiect tocmai deschis, însă în continuare mă voi opri doar la unele dimensiuni politice ale subiectului, naționale și internaționale. Societatea noastră politică trece printr-o nouă criză – că iar vin alegerile! – datorită faptului că guvernanții nu știu să-i asculte pe cei guvernați, iar cetățenii nu știu să-i asculte nici pe cei care fac legile și guvernează, și nici pe cei din opoziție. În locul unei preocupări comune legate de modul în care fiecare ar trebui să contribuie la binele comun, avem ”Marea Trăncăneală”. Dacă te uiți și mai ales dacă îi asculți pe monștrii politici care ne bîntuie țărișoara de peste trei decenii, îți dai seama că dacă trăiam într-o societate normală, în care oamenii știu să se asculte unii pe alții, atunci respectivii ar fi fost ridiculizați pînă în pragul irelevanței politice și electorale. De la Iliescu & Vadim Tudor la Simion & Șoșoacă, observăm că o parte variabilă, uneori substanțială, alteori modestă, a electoratului, nu i-a ascultat cu atenție pe demagogi. Este suficient să-i asculți cu atenție și îți dai seama de calitatea lor și că un vot acordat lor este unul risipit.
De-alde Ciucă & Ciolacu (citește coaliția executivă PNL-PSD, guvernul României & parlamentul dominat de această coaliție) se află într-o situație dificilă pentru că nu au știut să asculte suficient și la timp ceea ce le cere și/sau ceea ce așteaptă electoratul. Iar în vîrful piramidei celor care nu știu să-i asculte pe guvernați se află însuși președintele, de douăzeci de ani încoace (ultimul chiar a refuzat să participe la dezbaterea electorală, pe care alegătorii erau dispuși să o asculte).
Pe vremea cînd mi-am prezentat prima dată (în scris) teoria celor trei crize, am fost apostrofat de unii pentru că în ceea ce privește a treia criză (cea a democrației mondiale) foloseam ca exemplu SUA, tocmai eu care mă mîndream că nu aș fi devenit ceea ce sunt fără experiențele mele americane[3]. Textul era publicat în 2010, la Casa Albă de-abia se instalase primul președinte negru (pe atunci era ”incorect politic” să folosești respectiva sintagmă), Barack Obama, iar eu avertizam cu privire la gravitatea crizei democrației americane. Din păcate, am avut dreptate, pentru că tocmai în acea perioadă se producea fenomenul polarizării sistemului politic american. Cele două imense părți ale ”American Establishment” și ale electoratului nu se mai ascultă una pe cealaltă, domină resentimentele și ura, predomină votul negativ. Criza democrației americane s-a adîncit din 2010 încoace, iar în 2024 se poate agrava.
Reacția de respingere violentă a lui Obama de către electoratul de dreapta, de extremă dreaptă, cu energice organizații neofasciste, ”alt-right”, ”white supremacist”, a condus la alegerea lui Trump ca președinte în 2016. În replică, reacția de respingere violentă a lui Trump de către electoratul de stînga, de extremă stîngă, cu puternice organizații radicale, capabile să demoleze statui și monumente, a condus la împiedicarea președintelui de a obține un al doilea mandat. În 2020, democratul Joe Biden a reușit să recîștige Casa Albă, cu un avans considerabil la votul popular și la votul din Colegiul Electoral, dar cu toate acestea pentru Trump au votat 74.216.747 de americani. Cîtă vreme a fost președinte, acesta din urmă a fost monitorizat de presă și a rostit nu mai puțin de 30.573 minciuni și de afirmații care au indus în eroare. Dacă americanii care îl simpatizează le-ar fi ascultat cu adevărat, – inclusiv minciunile privind faptul că el ar fi cîștigat în 2020, cu toate că știa adevărul, și că alegerile prezidențiale din 2020 ar fi fost falsificate, – nu ar mai fi fost nici o primejdie ca respectivul să se reîntoarcă la Casa Albă în 2024.
Ce aleg americanii este treaba americanilor, iar consecințele pozitive sau negative ei le vor suporta, pe plan intern. Problema este că riscul electoral se poate transforma într-o amenințare de securitate internațională, în primul rînd pentru Europa, în contextul invadării Ucrainei de către Rusia.
Cei care cred că umbrela de securitate asigurată României de către NATO este pentru eternitate sunt cei care nu îi ascultă pe istorici și gînditori. Conferința de Pace și tratatele semnate după Primul Război Mondial garantau granițele noilor state naționale construite pe ruinele celor trei imperii europene (țarist, german, austro-ungar) și integritatea lor teritorială. Cu toate acestea, deja în 1939 Hitler și Stalin semnaseră Pactul prin care toate acele garanții erau încălcate. La puțin timp după WW I s-a prăbușit și imperiul otoman. Granițele acelea nu le-a garantat nimeni, iar în toate fostele teritorii otomane sunt probleme, chiar războaie (vezi războiul din Gaza).
Avem două războaie care ne afectează existența și conștiința, iar cînd tunurile trag, nimeni nu mai ascultă pe nimeni.
NOTE:
[1] Aș folosi termeni precum ”competență cetățenească,” ”competență administrativă”, ”competență civică”, dar nu vreau să complic discuția. Pentru cei interesați de semnificațiile respectivilor termeni și a contextelor în care sunt folosiți, vezi Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, traducere și studiu introductiv de Dan Pavel (București: CEU Press, DU Style, 1996).
[2] Chiar este recomandat ca să nu te supui și să nu te subordonezi față de orice decizie luată de autorități, mai ales dacă nu este în interes public și dacă este aberantă. Și să protestezi.
[3] Vezi textul ”Preliminarii epistemologice la teoria crizei”, în Dan Pavel, Democraţia bine temperată. Studii instituţionale (Iaşi: Polirom, 2010).
