Patriarhul Teoctist, sursa foto: Ziarul Lumina

BOR și refuzul anticomunismului civic

Timp de lectură 4 min.

Alexandru Gussi: Fac parte dintr-o generație care a trăit o adevărată renaștere a practicii religioase, evidentă inclusiv prin vocațiile monahice a căror explozie cred că a depășit simplul efect al eliberării din decembrie 1989 sau motivațiile sociale. Dar am putut vedea măsura în care acest val a scăzut. Deși conceptual poate-i deranjează pe unii, această evoluție e paralelă cu vocația civico-politică a românilor. Aceasta a avut un recul major după 2000 din cauza unei democrații prea puțin reprezentative. Valul religios a scăzut și a lăsat inclusiv o dezamăgire…cred că ierarhia BOR nu a utilizat elita acestui val. Nu atât la nivel intern, ci și ca interfață cu societatea în ansamblul ei. Nu știu dacă este momentul să spuneți ceva în acest sens plecând de la experiența din 1990 a Grupului de reflecție pentru înnoirea Bisericii.  Eu tocmai am citit niște frumoase rânduri ale Ruxandrei Cesereanu care vorbea despre religiozitatea Pieței Universității din 1990 și de faptul că erau acolo prezenți clerici, dar ei erau un fel de disidenți în raport cu atitudinea BOR. În astfel de momente poate Biserica să fie neutră politic? Nu ar fi fost firesc ca în 1990 anticomunismul politic să primească ajutor din partea Bisericii ortodoxe, nu era firesc ca aceasta să fie mai degrabă monarhistă, decât apropiată de urmașii regimului ateu? Tare mi-e teamă că atitudinea de atunci a lăsat o cicatrice nevindecată, precum alte momente nedeslușite complet de la începutul “tranziției”…

Teodor Baconschi: Cu tonul moderat și luciditatea inteligent-chirurgicală pe care le prețuiesc la dvs, domnule Alexandru Gussi, ați pus din nou un diagnostic în jurul căruia pot doar face câteva glose. Printr-o confesiune simetrică, trebuie să spun că, deși am căutat să mă implic în “lupta cea bună”, cum spune Sf. Apostol Pavel, nu-mi rezerv roluri de moralist contra-factual. Am făcut cu toții, în această chinuită societate românească, tot ce am făcut, iar ce am făcut nu mai poate fi schimbat. Idealmente, Biserica Ortodoxă Română trebuia, desigur, să nu fie cu Iliescu, ci cu Regele, să condamne mineriadele, să ceară dreptate și adevăr și să-și facă examenul de conștiință după luciferica “încercare a comunismului”. Oamenii sunt însă slabi și păcătoși, chiar dacă Biserica este infailibilă în taina ei supranaturală. Membrii Sf. Sinod care semnaseră angajamente cu Securitatea au vrut să se retragă, dar revenirea în scaun a Patriarhului Teoctist a dat semnalul impunității morale, sau măcar al posibilității de refugiu într-o poziție ambiguă, aparent salvatoare. Pe de altă parte, tot cei vechi au împins în față și figuri noi, necompromise. Ierarhia a luat de la FSN tot ce putea lua pentru ca Biserica să-și revină spiritual și ca “infrastructură”. Pentru că liderii neo-comuniști foloseau Biserica, spre a-și atribui un strop de legitimitate, am putut cu toții deduce că o Biserică minată de colaboraționism e totuși superioară moral – prin Hristos și Sfânta Tradiție – unui partid derivat din cel comunist, care “implementează” o “democrație originală”. Prin “pioșenia” trucată a foștilor comuniști – Ion Iliescu făcâdu-și cruce! – Dumnezeu își lua revanșa pedagogică asupra foștilor dușmani ai Bisericii.  Piața Universității a avut și o dimensiune religioasă, fără doar și poate. Când ești slab, înfricoșat de represiune, dar dornic să-ți aperi libertatea și demnitatea, cu orice risc, vii la Dumnezeu ca un copilaș care caută brațele protectoare ale tatălui său. De acolo a pornit acea explozie de vocații monahale, ca dovadă că mulți dintre protestatari erau animați de un sentiment mistic. Iar intelectualilor creștini care au fost când folosiți, când ignorați, li s-a dat “de sus” un prilej de smerenie și de testare a propriei credințe: nu-ți părăsești Biserica unde ai primit Botezul pentru că niște vremelnici păstori ai săi fac jocuri oportuniste sau egoist-lucrative. Aveți însă dreptate când pomeniți cicatricea nevindecată…

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.