Liviu Malița (născut în 1959) și-a început cercetările pe tema cenzurii, în 2006, cu două volume colective pe care le-a coordonat, în sfera teatrală: Viața teatrală în și după comunism (Editura EFES) și Cenzura în teatru. Documente. 1948-1989 (Editura EFES). Primul volum cuprinde variate dosare de spectacol și patru studii despre tranziția teatrului românesc de la comunism la postcomunism; al doilea volum este o culegere de documente din diverse arhive, organizate tematic și cronologic și investigate prin metodele istoriei orale.
Zece ani mai târziu, în 2016, Liviu Malița a publicat două volume individuale despre cenzură: Cenzura pe înțelesul cenzuraților (Editura Tracus Arte) și Literatura eretică. Texte cenzurate între 1949-1977 (Editura Cartea Românească). Este vorba despre niște ample volume de analiză mentalitară legate de fenomentul cenzurii, monografii ale represiunii artistice, vădind o cercetare minuțioasă a manipulării prin propagandă în timpul regimului comunist din România. Ambele cărți sunt orwelliene în felul lor, într-un sens mentalitar: analizele și simultan sintezele făcute de Liviu Malița reflectă felul în care, în timpul perioadei comuniste, cenzura nu a fost doar supraveghetorul drastic al creierelor artistice, ci a devenit chiar mediul de producere a culturii. Cenzura a devenit tocmai matricea de forjare a culturii și în special a literaturii, malformată cu tendință și procustian. Cercetarea lui Liviu Malița prezintă o etapizare nuanțată a cenzurii, de la perioada clasică la neo-cenzură (după 1977), când Comitetul pentru Presă și Tipărituri din România a fost desființat, dar cenzura a continuat să funcționeze punitiv, catalizând inclusiv auto-cenzura unor autori dornici să publice, dar prudenți la propria lor literatură cu risc de posibilă subversivitate. Cărțile lui Liviu Malița provoacă o lectură dublă, etajată: la nivel normal (sus) se găsesc analizele principale, dar la fel de captivante sunt notele de subsol care reprezintă un alt nivel al lecturii, mai acut, nuanțat și uneori chiar tâlcuitor.
Originile cenzurii în comunism sunt derivate din câteva modele recunoscute: cenzura bolșevică sovietică, dar și cenzura regală carlistă. Cea dintâi carte (Cenzura pe înțelesul cenzuraților) conține inclusiv dosarul unui manual comentat despre cenzură, întrucât sunt prezentate lămuritor regulamentele, normele și metodologia acesteia, principalele acțiuni ale cenzurii (interdicția, mutilarea, persuasiunea), portretele tipologice ale cenzorilor și ale cenzuraților (plus diferite nuanțe intermediare – cenzorii complice, de pildă, sau scriitorii cu poziție instituționalizată). Liviu Malița discută toate aceste elemente ca un legislator, cu pregnanță și suplețe juridică remarcabile. Etapizarea funcționării cenzurii este emblematică pentru felul în care a funcționat acest comando instituțional: 1. 1949-1954, perioada belică, de gardian brutal, a cenzurii; 2. 1954-1969, perioada pedagogică, “didactică”, a cenzurii; 3. 1971-1977, perioada de restalinizare a cenzurii, de reimplementare a ideii de purificare ideologică și control extrem. Este radiografiat la nivel decizional întregul sistem ramificat al cenzurii.
O secțiune aparte o ocupă portretele cenzorilor și cenzuraților. Tipologic, cenzorii sunt niște agenți ai interdicției și igienizatori cu tendință (semafoare ale deraierilor, inadecvărilor, ereziilor) după o ierarhie bine stabilită. Cenzorii sunt, psihoistoric vorbind, niște soldați lingvistici sau securiști ai cuvintelor; bodyguarzi ai Partidului. Iar cenzurații sunt niște “infractori potențiali” care trebuie supravegheați drastic și ulterior călăuziți pentru a nu mai face erori ideologice. Cercetarea lui Liviu Malița înfățișează o serie de studii de caz despre politicile editoriale și revuistice și despre practica cenzurii din România comunistă, coagulând un manual procedural despre intervenționismul abuziv al cenzurii. Demonstrația indică limpede că cenzura era o metodă de puniție și control a Poliției Politice (Securitatea).
Cenzura pe înțelesul cenzuraților conține și scene de un umor absurd, secvențe despre clevetelile oficiale între cenzori și despre turnătoriile dintre ei, întrucât acești funcționari nu au fost niciodată imperturbabili, ci vicioși, blamabili, nevrotici chiar, blazați, iar unii (foarte puțini) inclusiv relativ rebeli, atunci când nu au fost carieriști și robotizați (în majoritatea cazurilor). Deraierile de la tipologia robotizată a cenzorului indică faptul că sistemul nu funcționa perfect, deși procentul său de monstruozitate era uriaș, iar beția de putere, extremă. Nu atât fapta trebuia pedepsită, cât creierul „rău-gânditor” al unor scriitori și artiști percepuți ca răzvrătiți, de aici tipologia celor cenzurați: scriitori oficiali, scriitori tolerați, scriitori interziși. Cenzura devine în comunism o disciplină represivă de a descoperi și elimina în operele literare nu doar fapte și scenarii ideologice nedorite de sistem, cât intenții răuvoitoare care trebuiau sancționate înainte de a reverbera colectiv.
Literatura eretică. Texte cenzurate între 1949-1977, cartea care continuă cercetarea din Cenzura pe înțelesul cenzuraților, afirmă ideea că eretic era, pentru cenzori, tot ceea ce putea fi blamabil, oficial vorbind, de aici caracterul asumat castrator, asfixiant, desfigurator și vigilent-sterilizator al instituției. Uneori, cenzura era confuză ori chiar halucinatorie, cu puseuri paradoxale de toleranță și permisivitate (în perioadele de destindere ideologică). Dar, în general, ea a acționat ca un bolid brutal și distrugător prin malformare.
Care anume texte erau cenzurabile și periculoase? Toate – id est texte religioase (erau îngăduite doar textele în care religia era caricaturizată și ironizată), filosofice, istorice, literatura angoaselor, textele evazioniste, cele erotice. Acesta este motivul pentru care cea de-a doua carte a lui Liviu Malița, cu studiile sale de caz, este un manual-raisonneur despre vânătoare și hărțuială, întrucât totul era periculos din perspectiva cenzurii. Era vânate cuvinte, teme, subiecte, religii, ideologii, istorii etc. Poezia era cenzurată, de pildă, pentru că era metafizică, a-socială și confesivă. Proza era cenzurată întrucât concretiza un pluriperspectivism al vocilor narative, imposibil de controlat. Teatrul era cenzurat mai ales întrucât era reprezentabil public. Tirajul unei cărți era și el cenzurabil, în funcție de autor și temă. Existau o serie de -isme repudiate de cenzură și taxate: apolitismul, estetismul, formalismul, naturalismul, avangardismul, onirismul, evazionismul, ermetismul, experimentalismul. Cenzura manifesta o repulsie specială față de fantastic și absurd, pe care îi era imposibil să le disciplineze, datorită caracterului încifrat și adesea distopic al acestora.
Istoria României era cea mai supravegheată de ochiul ciclopic al cenzurii. Erau interzise critica Partidului Comunist, critica comunismului, critica liderilor PCR, dar și legionarismul[1], figura lui Ion Antonescu, teritorii precum Bucovina, Basarabia, prizonieratul românilor în URSS, demitizarea unor figuri istorice precum Avram Iancu[2] (depresiv după înfrângerea revoluției), indezirabili precum membrii familiei Brătianu[3], Iuliu Maniu[4], episcopii martiri ai Bisericii greco-catolice[5], 23 august 1944[6] etc. Religia era interzisă complet. Actualitatea era cenzurată la nivel descriptiv: era respins banalul cotidian, cenușiul zilnic, penuria morbidă a vremurilor.
Fascinant este cazul lui Paul Goma[7] și al romanului său Ostinato, prezentat pe îndelete de Liviu Malița. Cenzurat în manuscris, Goma acceptă inițial diferite imixtiuni și amputări indicate de cenzură. Ulterior, după ce cazul său rebel a devenit internațional, Paul Goma ramifică și dezvoltă tocmai temele și chestiunile interzise de cenzură, amplificându-le. Șansa sa a fost publicarea romanului în Occident și popularitatea de care se bucura Alexandr Soljenițîn cu care Goma era comparat pozitiv.
Liviu Malița se ocupă inclusiv psihoistoric de relevanța culturii eului la care cenzura comunistă are alergie. Poezia intimistă și proza psihologică, în mod special, erau repugnante pentru autorități, întrucât nu vizau colectivitatea și masele, ci exact opusul lor.
Un penultim capitol al cărții a doua semnată de Liviu Malița se ocupă de situația criticii și istoriei literare în comunism, acestea fiind considerate instrumente de purificare și control ideologic prin prisma cenzorilor. Instituția de control ambiționa să facă din criticii și istoricii literari un fel de „procurori”, în prima etapă a comunismului. Dar, treptat, critica literară s-a emancipat, a câștigat autonomie și a devenit recalcitrantă la cenzură, drept care cărțile de critică și istorie literară au început, la rândul lor, să devină materie cenzurabilă și corp delict.
Capitolul final problematizează și nuanțează statutul literaturii române în perioada comunistă, cu câteva concluzii: 1. a existat o bătălie subterană de tranșee între cenzori și cenzurați; 2. samizdatul a fost inexistent în România comunistă, iar literatura de sertar a existat doar exceptiv; 3. ca să se apere, literatura română în timpul comunismului a manifestat o predilecție pentru încifrare; 4. pragmatic a fost mai degrabă compromisul între instituția cenzurii și autori, în unele cazuri ajungându-se la diferite forme de auto-cenzură.
Liviu Malița nu este doar un iscusit istoric literar în cele două cărți personale despre cenzură, ci și un remarcabil analist al mentalităților. Are o precizie de justițiar lucid, obiectiv, impetuos, într-un stil elevat și suplu. Ochiul său este simultan de analist și de perspectivist, de lupă minuțioasă, dar și de sinteză.
NOTE
[1] Legionarism, Mișcarea legionară, Legiunea Arhanghelului Mihail – mișcare naționalistă și antisemită din România interbelică, care a apelat la tactici teroriste. A fost fondată în 1924 de Corneliu Zelea Codreanu.
[2] Avram Iancu (1824-1872), revoluționar pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul armatei românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
[3] Familia Brătianu, familie boierească română, care a dat mai multe personalități politice (de orientare liberală) din istoria Țării Românești și a României.
[4] Iuliu Maniu (1873-1953), om politic, de mai multe ori prim-ministru al României în perioada interbelică, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, pierit în închisoarea comunistă de la Sighet.
[5] Biserica greco-catolică sau Biserica Română Unită cu Roma este una din cele două biserici naționale românești. A fost desființată de regimul comunist în 1948, iar episcopii săi au fost arestați, majoritatea pierind în închisori, anchete dure și domiciliu obligatoriu. Este vorba despre Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. Biserica greco-catolică a fost reînființată în 1990, iar cei șapte episcopi martiri au fost beatificați de papa Francisc în ziua de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății de la Blaj.
[6] La 23 august 1944, în România a avut loc o lovitură de stat prin care regele Mihai I a urmărit răsturnarea dictaturii mareşalului Ion Antonescu şi scoaterea ţării din alianţa cu Germania nazistă. Acest fapt a scurtat durata celui de-al Doilea Război Mondial și i-a permis României să fie aliată, în ultima etapă a războiului, cu Puterile occidentale câștigătoare. La mai puţin de un an de zile de la această lovitură de stat a regelui Mihai I, dictatura antonesciană a fost înlocuită de cea comunistă. Istoriografia comunistă din 1945 până în 1989 a negat rolul esențial al regelui Mihai I, afirmând falsificator că momentul 23 august 1944 ar fi fost gândit şi realizat exclusiv de comuniști. După prăbușirea regimului comunist din România, adică din 1990 încoace, adevărul istoric legat de rolul esențial al regelui Mihai I a fost repus în drepturi.
[7] Paul Goma (1935-2020), scriitor și opozant anticomunist. A fost deținut politic atât în timpul regimului Gheorghiu-Dej, cât și în timpul regimului Ceaușescu. A fost expulzat, de către autoritățile comuniste din România, în Franța, în 1977, unde a trăit până la moarte.
