Alexandru Gussi: Din ce spuneați anterior reieșea că vor trebui să treacă 45 de ani de la aderarea din 2007, cam cât a durat regimul comunist. Ceea ce mă face să mă gândesc că după o lungă perioadă nu atât de stagnare istorică, era imposibilă, dar de închidere față de lume, a urmat o perioadă în același timp de obositoare tranziție, dar și de deschidere remarcabilă. Să vorbești despre această deschidere fără precedent pentru România e un altfel fel de a spune că suntem mai liberi ca niciodată. Am impresia că românii nu-și dau seama cât de liberi sunt, nu știu sau nu vor să convertească politic această libertate. Tinerii urbani trăiesc deschiderea ca pe ceva firesc, poate războiul să-i fi trezit pe unii cu privire la fragilitatea acestei libertăți căci cum poți să aperi o libertate neștiind de unde vine? Apoi alte categorii din 1990 și până azi sunt speriate de prea marea deschidere, le e teamă de libertatea lor și de a celorlalți. Această ultimă categorie e dominantă electoral, mă întreb dacă tocmai democratizarea limitată nu ajută la păstrarea deschiderii. Astfel însă deschiderea nu este rezultatul natural al naturii regimului, ci rezultatul adaptării elitei la un context european și internațional care, iată, riscă să se schimbe.
Teodor Baconschi: Cum istoria nu e ciclică, etapele sale nu ascultă de simetrie. Aș spune, într-o notă optimistă, că în cele trei decenii de tranziție (dintre care primul, practic, irosit în lupte intestine de legitimitate) am realizat mai mult decât în cele aproape cinci decenii de economie planificată și dictatură marxist-leninistă. Că grosul românilor n-a știut cum să-și utilizeze libertatea e poate adevărat, pentru că înclinația naturală către servitutea voluntară a lucrat în favoarea inerției (mai mult sau mai puțin ”nostalgice”). În continuare, trăim într-o societate cu multe viteze istorice suprapuse nefericit. De la cei mai branșați la cei mai zidiți în feluritele chipuri ale trecutului, avem în România o mulțime de falși contemporani, de unde și senzația de fractură, adesea dureroasă, pe care o resimțim. Dar nu era o societate prea eterogenă urmarea fatală a uneia excesiv nivelate, și încă în jos? Pentru cei din generația mea, tema comunismului a rămas axială. Pentru cei născuți după 90, ea a devenit cel mult folclor urban. La fel sunt tinerii occidentali, care iau libertatea ca pe un dat subînțeles, pentru că au pierdut memoria nazismului. Tinerii din toată Europa au deci periculos de puține motive să recunoască la timp degradarea democrației în care s-au născut. Într-adevăr, elita pro-europeană din România folosea deschiderea (sau închiderea) parțială cauzată de continuitatea dintre PCR și FSN (cu derivatele sale) ca pe o pârghie de negociere pentru o deschidere mai amplă. După criza financiară din 2009-2012, pandemia Covid și actualul război din Ucraina criza sistemului e deja pan-europeană, nu doar post-comunistă. Nu știu dacă din ea va rezulta mai multă libertate (stimulată de apărarea unor valori tari actualizate) sau mai puțină, sub pretextul stării de excepție. Sper să nu-i dăm totală și tardivă dreptate lui Carl Schmitt, care susținea că democrațiile liberale nu au capacitatea de a-și recunoaște la timp adversarii. Foarte multe se joacă în Ucraina. Dacă Putin pierde și e forțat să admită înfrângerea, e posibil ca Occidentul să-și revină pentru încă un secol. Dacă nu, e posibil tot ce-i mai rău, pentru că adversarii libertății sunt numeroși, atât în cetate, cât și la porțile sale.
Alexandru Gussi: Din România, pornind de la crizele politice care se succed rapid și de la lipsa de prestigiu a celor care dețin puterea politică, nu se vede destul de bine criza sistemelor politice din multe țări occidentale, poate despre cea din Statele Unite s-a vorbit mai mult. Pare că suntem într-o formă de tranziție pe care nu o înțelegem, de unde și popularitatea teoriilor conspirației globale. Totuși cred că sentimentul de criză din zona tarată istoric de totalitarismul comunist are specificitățile ei, chiar dacă anumite cauze, spre exemplu neîncrederea în instituții e alimentată de realitatea tehnologică a rețelelor sociale. Aș relansa deci problema dezbaterii de legitimități de care vorbeați și a comunismului: nu asistăm acum, în România și în Rusia deopotrivă, dar și în alte state ex-comuniste, la fructele târzii și otrăvite ale “socialismului real”. Faptul că Putin e produsul școlii KGB și a ajuns să construiască un sistem al represiunii putea fi evitat dacă existau forme de decomunizare în Rusia? Obsesia comunismului după 1989 nu se dovedește acum corectă?
Teodor Baconschi: Comunismul s-a prăbușit ciudat. Fără intervenție străină, dar și fără revoluții interne duse la capăt. Victimele sale au fost fericite cu un rezultat parțial, mai ales că speranțele de a trăi într-un post-comunism ipotetic erau minime. Dar nici denazificarea Germaniei sau de-fascizarea Italiei post-belice n-au fost mult diferite, din perspectiva pocăinței. Totalitarismul se sprijină pe “masele largi populare”. El n-ar fi putut funcționa în afara unei hipnoze colective aproape unanime. Opozanții totalitarismelor au fost dramatic minoritari. Prin urmare, când balonul utopic se sparge, se produce compensatoriu un val de amnezie generalizată. Spre norocul lor, europenii din Occidentul post-belic au apucat democrația, pentru că SUA a putut impune puterilor înfrânte și o linie politică non-negociabilă. În Estul post-comunist, democrația nu a fost o condiție, ci doar o posibilitate rațională pentru apropierea de Occident, pe care nici măcar uzurpatorii revoltelor populare din 1989 nu au putut-o respinge: ce aveau de oferit mai bun? A contat și faptul că elita comunistă nu avea, tehnic vorbind, alternativă imediată, de vreme ce nimeni din Vechiul Regim nu ar fi putut face o carieră fără aprobarea partidului unic. Le-a fost deci suficient vechilor-noi lideri să demonizeze resursa umană din exilul anti-comunist. Cea care, vă amintiți, avea impardonabilul defect de a nu fi “mâncat salam cu soia.” Pe de altă parte, democrația nu apare prin revoluție, ci prin îmblânzirea revoluției. Chit că e târziu – și nu are sens să facem istorie contrafactuală – admitem acum că o revoluție anti-comunistă autentică ar fi putut duce, pe termen scurt, mai curând la o dictatură de dreapta, decât la o democrație liberală standard. E ceea ce se conturează, după trei decenii, în Polonia și Ungaria, unde obsesia lustrației s-a tradus prin decizii mai ferme. Comunismul a pierdut partida – prin autogol – însă a câștigat-o simbolic, pentru că a rămas principala referință a spațiului post-comunist. Iarăși e o chestiune de timp. Acum, după 30 de ani, cadrul de referință din statele post-comuniste începe să fie, cu bune și rele, UE, “concurată” de NATO, mai ales acum, când Rusia arată lumii libere care e adevăratul risc de a nu fi înfrânt militar citadela sovietică.
