Au fost trei evenimente cruciale care au marcat desprinderea definitivă a României din sfera de influență a Uniunii Sovietice/Rusiei, opțiunea definitivă pentru familia democrațiilor occidentale, sub umbrela de securitate a Statelor Unite ale Americii:
- prăbușirea regimului comunist totalitar în decembrie 1989;
- victoria în alegeri a Convenției Democratice din 1996;
- integrarea în NATO din 2004.
Sunt cele mai mari reușite ale destinului nostru statal și național postcomunist și aproape singurele. Ele au făcut posibilă integrarea în Uniunea Europeană. În rest, am suportat consecințele uneia dintre cele mai nereușite tranziții de la regimul comunist la democrația consolidată. România a rămas un stat în curs de consolidare democratică.
În The Third Wave. Democratization at the End of the Twentieth Century, Samuel Huntington condiționa consolidarea democrației de trecerea prin ”testul dublei alternanțe” (the two-turnover test). Asta presupune ca grupul care câștiga puterea în “alegerile inițiale” pierdea apoi o rundă ulterioară de alegeri și preda puterea următorilor câștigători, iar aceia la rândul lor predau puterea în mod pașnic câștigătorilor unor alegeri ulterioare. În România postdecembristă prima alternanță a fost cea decisivă. În 1990 au avut loc primele alegeri democratice (nici ”libere” și nici ”corecte”), când Ion Iliescu a câștigat detașat din primul tur cu 85%, iar Frontul Salvării Naționale cu 66%. Al doilea partid a fost Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, cu 7%, în vreme ce “partidele istorice” și alte partide obțineau procentaje modeste. Era plauzibil ca țara noastră să treacă prin calvarul rămânerii la putere a partidului dominant vreme de șapte decenii (precum în Mexic, cu Partito Revolutionar Institucional).
Iliescu organiza mineriade, suprima mișcările protestatare, tergiversa reformele, controla totul, submina democratizarea și liberalizarea țării. Dacă nu se prăbușea URSS, am fi rămas ultima țară din Pactul de la Varșovia. Abia după aproape trei decenii, fostul nomenclaturist și suprem oportunist a fost pus sub acuzare pentru legăturile cu centrele de putere de la Kremlin. Era nevoie de un ”miracol” pentru înlăturarea de la putere a hegemonicilor Iliescu & FSN. În nouă alegeri parlamentare (1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016, 2020), partidul lui Iliescu, Roman, Năstase, Geoană, Ponta, Dragnea, Dăncilă, Ciolacu, a obținut cele mai multe voturi de opt ori. În ciuda schimbării denumirii, continuitatea instituțională FSN-FDSN-PDSR-PSD a persistat.
”Miracolul” s-a petrecut în 1996, singura dată când o altă formațiune politică a câștigat mai multe voturi. 1996 a fost anul victoriei Convenției Democratice în alegerile parlamentare, al câștigării alegerilor locale în orașele mari și a alegerilor prezidențiale de către candidatul CDR, Emil Constantinescu. În 1996 s-a petrecut prima și cea mai importantă alternanță la guvernare din postcomunism. Ca să explic acel miracol, precum și ceea ce s-a petrecut ulterior, am scris o întreagă carte, ”Nu putem reuși decît împreună.” O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000.
Marea victorie a democrației din 1996 a fost o operă colectivă, cu sute de mii de actori individuali implicați. Arhitectul unicului succes al forțelor democratice a fost Corneliu Coposu, președintele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. Au fost 14 membri fondatori ai Convenției Democratice, din 26 noiembrie 1991, partide politice și organizații civice. În anii care au urmat, axa strategică a CDR a fost reprezentată de PNȚCD și Alianța Civică, conduse de Corneliu Coposu și Ana Blandiana. După dispariția ”Seniorului”, pentru realizarea megaproiectului ”Contractul cu România”, era nevoie de realizarea a trei obiective: câștigarea alegerilor din 1996; o guvernare de succes, care să asigure rămânerea la putere a coaliției din jurul CDR; câștigarea alegerilor din 2000 și 2004. Numai unul a fost realizat pe deplin. Au fost numeroase realizări legislative, guvernamentale, instituționale, în perioada 1996-2000, uitate și insuficient analizate din pricina împrejurărilor nefericite și deciziilor greșite care au condus la pierderea alegerilor din 2000.
A doua alternanță din România s-a petrecut în 2000, – cînd după retragerea din cursă a președintelui Constantinescu și decizia neinspirată de ridicare a pragului electoral de la 3% la 5%, – CDR nu a mai reușit să intre în parlament, iar alegerile erau câștigate din nou de Iliescu și partidul său, PDSR. Atunci se încheia istoria postcomunistă (sau o parte din ea, cum ar spune optimiștii) a celui mai important partid al Convenției Democratice, PNȚCD, partidul istoric continuator al activității PNȚ-ului interbelic. Dacă a doua alternanță la guvernare s-ar fi petrecut în 2004 sau în 2008, România ar fi avut un alt destin. Istorie contrafactuală.
Nici prima alternanță, nici a doua, nici următoarele nu au fost suficiente pentru consolidarea democrației. Fără a intra în complexitățile teoriei, o democrație consolidată este caracterizată prin performanțele instituționale ale guvernelor (institutional performance, vezi Robert Putnam, Making Democracy Work) și prin realizarea constantă a unei guvernări în interes public. Nu trebuie să fii expert ca să constați incompetența, ineficiența, corupția, lipsa de rezultate, a multora dintre actorii individuali și colectivi care au guvernat. Au fost și excepții notabile (cum a fost venirea la putere a forțelor democratice în 1996), dar în final ceea ce a contat au fost realizările colective și cumulate ale guvernărilor, rezultatele alegerilor, satisfacția și bunăstarea celor guvernați. Doar rezultatele oficiale ale alegerilor sunt certitudini. Celelalte sunt îndoielnice.