Au trecut 32 de ani de la momentul electoral 20 mai, moment prea puțin democratic care printr-o profundă ironie a istoriei coincide cu aniversarea zilei de naștere a Seniorului. Toți cei care văd azi fragilitatea regimului nostru constituțional și îi cer reformarea ar trebui să se aplece asupra acestui adevărat păcat fondator al regimului politic românesc de azi.
“Primele alegeri libere” au fost un spectacol la care majoritatea populației a participat aproape ca la defilările de dinainte de 1989. Aparatul statal de propagandă și de represiune și-a pus toate mijloacele la dispoziția lui Ion Iliescu și a FSN-ului pentru a crea iluzia unui moment democratic. După ce o Revoluție anticomunistă produsese o putere care provenea integral din fosta nomenclatură, pe 20 mai 1990 este pervertită și ideea de alegeri libere și de competiție electorală.
Este astfel instrumentalizată și ajunge să fie pervertită chiar ideea de legitimitate democratică. Mai mult chiar decât victoria în sine a FSN și a lui Ion Iliescu, modul în care a fost ea obținută, prin golirea de conținut a primului moment al democratizării, explică lentoarea și parțialitatea tranziției de la un stat comunist la unul teoretic bazat pe principii democratice. Complicitățile care au dus la triumful FSN au prelungit și agravat complicitățile de dinainte de 1989 și au pavat drumul către crimele din 13-15 iunie.
Alegerile nu au fost democratice și chiar se poate spune că intenția de fraudare apare de la momentul în care FSN le-a anunțat, în ianuarie 1990. Tot atunci CFSN, organ de conducere al statului, a decis constituirea FSN în partid politic. Prima mare demonstrație a opoziției, pe 28 ianuarie 1990 în Piața Victoriei, a fost provocată tocmai de această decizie prin care, practic, alegerile nu mai erau între competitori echivalenți ci între un nou partid-stat denumit FSN și celelalte formațiuni politice. Pe 28 ianuarie președintele interimar Ion Iliescu, premierul Petre Roman și ceilalți lideri CFSN i-au acuzat pe liderii partidelor istorice că vor să declanșeze o lovitură de stat. Lovitura de stat avusese de fapt loc prin cvasi-transformarea CFSN în organ de partid, gest care contrazicea flagrant principiile în numele cărora CFSN își asumase puterea pe 22 decembrie 1989.
Discursurile ulterioare ale lui Ion Iliescu despre democrația originală erau semnificative pentru spiritul în care a fost pregătită campania electorală și a fost organizat momentul electoral. Retorica despre tranziția democratică care se servea în exteriorul României ascundea o crimă cu premeditare asupra pluralismului civic și politic, crimă ce leagă momentul 20 mai cu represiunea din 13-15 iunie. Metodele erau diferite, esența era însă aceeași: orice devine justificabil dacă permite monopolizarea puterii de către Front. Acest refuz absolut de a împărți puterea nu numai că era incompatibil cu democratizarea și cu orice formă de europenizare, dar era logic dublat de tentative de a delegitima și criminaliza toți adversarii.
“Coposu judecat…!” strigau deja pe 29 ianuarie manifestanții din fața sediului central al PNȚcd, manifestanți mobilizați de putere prin celulele Frontului din întreprinderi. Democrația originală era bazată pe încurajarea spiritului de gloată și a violenței împotriva oricărui opozant. Momentul 20 mai 1990 nu poate fi analizat decât prin prisma atmosferei de violență verbală promovată dinspre centrul puterii prin toate canalele de care dispunea un stat rămas pe fond comunist. Cu eminențe cenușii precum Silviu Brucan, utilizând aparatul de represiune al Securității, avânt cu siguranță și binecuvântarea Moscovei, cei din puterea post-revoluționară nu făceau decât să replice momentul alegerilor fraudate din 19 noiembrie 1946. Putem spune că simbolic vorbind după 19 noiembrie 1946 a urmat 20 mai 1990, chiar dacă istoria a luat apoi o altă turnură, multe din metode, instituții și oameni coincid.
Sigur că cele două momente se petrec în contexte istorice profund diferite, dar asta face similitudinile și mai șocante. De fapt șocați au fost și mulți dintre observatorii internaționali, dincolo de rapoartele oficiale ale acestora. Contrastul apărea evident nu numai cu alegerile din țările democratice, dar și cu celelalte momente electorale care avuseseră deja loc în Europa de Est. Totuși până la jumătatea lui iunie 1990 autoritățile românești au beneficiat de o formă de bunăvoință din partea occidentalilor, una care s-a destrămat abia după șocul imaginilor represiunii din 13-15 iunie.
Atunci când analizează acest eveniment istoricii și politologii trebuie să vorbească despre procente, despre milioane de voturi, câteodată și despre faptul că amploarea victoriei a făcut ca fraudele să poată fi considerate marginale. Ar trebui ca aceste cifre să apară cu mențiunea: cifre nerecomandate celor care nu știu contextul în care au fost produse. Sau: câte cifre și procente, tot atâtea minciuni.
Actorii politici ai acelor evenimente, în special liderii partidelor istorice, știau și anunțaseră public măsura în care era vorba despre o mistificare a ritualului democratic. Totuși au acceptat să participe și astfel să contribuie la credibilizarea acestui moment, chiar dacă au denunțat măsura în care au fost fraudate atât prin atmosfera preelectorală, cât și prin organizarea propriu-zisă și nenumăratele “incidente” electorale. Motivele refuzului de a boicota acest ritual falsificat sunt mai multe, unele importante sunt amintite în extrasul de mai jos dintr-un interviu al lui Nicolae Stroescu Stănișoară, directorul din 1990 al prestigioasei secții românești a Radio Europa Liberă, interviu acordat lui Iulian Andrei Crăciun în ziarul Adevărul:
I-am expus (lui Corneliu Coposu înainte de 20 mai) convingera mea că opoziţia ar trebui să se retragă din alegeri şi am exprimat hotărârea fermă de a oferi microfonul nostru pentru explicarea motivelor acestei atitudini şi a tuturor considerentelor care pledau pentru alegeri neprecipitate, ci precedate de un interval de timp cât de cât suficient pentru crearea condiţiilor de liberă şi temeinică prezentare şi civilizată confruntare a opţiunilor şi programelor. (…)
Corneliu Coposu mă urmărise cuvânt cu cuvânt şi acum mă privea în ochi:
„Sunt întru totul de acord că ar trebui să ne retragem în semn de protest din această înscenare electorală. Şi aş fi făcut neapărat acest pas, dar, alaltăieri noapte, a venit la mine acasă o maşină a ambasadei americane. Am fost rugat să merg la ambasadă, unde mă aşteaptă un mesaj urgent. Ajuns acolo, ambasadorul s-a scuzat pentru deranjul nocturn şi l-a introdus pe un trimis al Departamentului de Stat american. Acesta mi-a prezentat o scrisoare şi mi-a spus că cei de acolo sunt conştienţi de dificultăţile cu care este confruntată opoziţia, dar că o boicotare a alegerilor din partea noastră ar constitui o eroare capitală, căci alegerile se vor ţine cu siguranţă fără noi, iar guvernul american nu va mai putea protesta pentru ceea ce se întîmplă în continuare, de vreme ce noi înşine ne-am hotărît să absentăm de la alegeri”.
Corneliu Coposu era profund contrariat de conţinutul mesajului faţă de a cărui stringenţă, dealtfel amicală, considerase că trebue totuşi să cedeze. E adevărat că acel categoric îndemn american pornea dintr-o intenţie pozitivă, dar surprindea prin neluarea pur şi simplu în considerare (nu se putea vorbi nici măcar de o scăpare din vedere) tocmai a ceea ce era mai caracteristic şi mai încărcat de consecinţe în acel moment politic (şi nu numai politic) românesc (…).
Participarea la la momentul 20 mai a celor care erau criminalizați constant în mass-media electronice controlate chiar de organizatorii alegerilor a fost o eroare istorică, așa cum a fost și participarea opoziției la falsul parlament numit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN). Sigur însă că putem spune asta după acele evenimente, când știm măsura în care puterea fesenistă de atunci, ca și alți moștenitori ai mentalităților comuniste de azi, văd orice gest cu adevărat democratic ca simptomul unei slăbiciuni.
Alegerile din 20 mai nu fac parte din cronologia evenimentelor electorale postcomuniste, cu toate limitele acestora. Momentul 20 mai se înscrie mai degrabă în ritualul electoral de tip totalitar la care populațiile erau cvasi-obligate să participe pe vremea regimului comunist. Ele nu produceau o legitimitate democratică, dar produceau un sentiment colectiv de complicitate.
Pe 20 mai puterea ex-comunistă a utilizat cetățenii într-un ritual de validare a atitudinii violente față de opoziția civică și politică pro-occidentală. Frica de represiune nu era importantă pentru că era suficient monopolul radioteleviziunii combinat cu entuziasmul căderii regimului ceaușist. E semnificativ faptul că numai azi, dar și acum 10 sau 20 de ani aproape nimeni nu-și mai aducea aminte că a fost fesenist, că a participat fie și indirect la acel moment de exaltare a urii împotriva unei posibile elite democratice. E natural ca memoria socială să vrea să excludă aceste amintiri neplăcute. Însă la nivel politic și instituțional orice schimbare e iluzorie dacă nu pleacă de la înțelegerea mecanismelor acestei fraude fondatoare.
