Foto: arhivă Florin Eșanu

14-15 iunie, cronici despre ireparabil. Din presa vremii

Timp de lectură 6 min.

Cum România liberă nu va fi tipărită din 14 iunie pînă în 19 iunie, din pricina boicotării ei de către tipografi şi din cauza venirii minerilor care asediază redacţia, articolele despre mineriadă vor apărea de-abia din 19 iunie. Editorialul din prima zi de reapariţie se intitulează „De la epoca de aur la epoca de piatră. O gravă criză morală” şi el pare să fie scris de mai mulţi gazetari (fiind nesemnat). 

Figura minerilor este radiografiată tardiv şi cu oarecare inhibiţie, dat fiind că România liberă fusese boicotată de tipografi. În ziua reapariţiei gazetei, 19 iunie, Teodor Baconsky („Intrarea în şut”) semnează un text în care compară trenurile cu mineri chemaţi la Bucureşti de către regimul Ion Iliescu, ca să stopeze aşa-zisa „rebeliune legionară”, cu trenurile încărcate cu „gărzi patriotice” trimise de Ceauşescu la Timişoara, pentru a-i stopa pe incriminaţii „huligani fascişti”. Baconsky constată, astfel, o nouă practică a linşajului din România, în care libertatea de expresie şi opinie devine delict. Este prezentată, apoi, scena descinderii minerilor la sediul României Libere, cu un camion de indivizi înarmaţi (cu bîte, lanţuri, cabluri), călăuziţi de civili cu staţii de emisie-recepţie. Baconsky este el însuşi bruscat şi insultat, dar virtuala agresiune este întreruptă de civilii care îi anunţă pe mineri, prin portavoce, să se încoloneze, întrucît s-a dat apelul pentru deplasarea într-un alt punct strategic. Venind la Bucureşti, incitaţi şi excitaţi de puterea care le-a fost acordată, minerii au intrat în capitală ca într-un şut la îndemînă, pentru a-şi descărca furia. Intrarea lor în şut, cum sună titlul articolului, s-a dorit a fi compensatorie şi defulatorie fără limită.

Victimele minerilor au fost cu precădere bărboşii, purtătorii de ochelari, fetele în fuste scurte, persoanele cu aparate de fotografiat, camere de filmat sau reportofoane. Într-un serial intitulat „Infernul se numeşte Măgurele”, publicat în a doua jumătate a lunii iunie 1990, în şase episoade, Sorin Roşca Stănescu analizează, prin intermediul mărturiilor cîtorva studenţi, abuzurile şi violenţele petrecute la arestarea acestora şi, mai apoi, la unitatea de poliţie Măgurele. Toate depoziţiile indică maltratarea intenţionată a studenţilor sau a tinerilor bănuiţi a fi „golani”, bătuţi mai întîi de poliţişti, apoi de mineri. Victimelor li se strigă „Moarte studenţilor”, iar poliţiştilor şi minerilor li se indică „Omorîţi-i”. Este căutat în mod special liderul studenţilor, Marian Munteanu, care va fi capturat pînă la urmă şi maltratat grav. Unii poliţişti sînt deghizaţi în mineri; poate fi vorba, însă, şi de foşti securişti. Bătăile sînt aplicate la cap sau la burtă şi picioare. Fetele sînt agresate inclusiv sexual. Victimelor li se sugerează că vor fi violate sau linşate. Unii mineri asistă la interogatorii, ca un fel de anchetatori secunzi, purtînd mănuşi de box şi bîte. Victimelor li se pretinde să admită că au incendiat maşinile Poliţiei şi că au consumat droguri. Anchetatorii le fac apologia regimului Iliescu. Concluzia lui Sorin Roşca Stănescu este aceea că mineriii au acţionat ca „trupe de şoc” conlucrînd cu Poliţia, sprijiniţi şi orientaţi de forţele de ordine. Mulţi falşi mineri au fost recunoscuţi, după mineriadă, ca fiind poliţişti, dar nu e clar, susţine ironic ziaristul, dacă a fost vorba despre o promovare sau despre o travestire.

Diferite informaţii publicate în 22 atestă faptul, speculat şi în România liberă, că edificiul Poliţiei a fost părăsit din timp (în dimineaţa de 13 iunie) şi, prin urmare, atacarea clădirii a fost dirijată chiar de către forţele de ordine sau alte instrumente ale Puterii neocomuniste. Devine, astfel, vizibil faptul că minerii au fost chemaţi, întrucît Poliţia a vrut să evite acuzele ulterioare: ea efectuase deja reprimarea din dimineaţa de 13 iunie. În cazul în care s-ar fi manifestat violent şi în zilele următoare, acest lucru ar fi adus aminte tocmai de tiparul represiunii ceauşiste în decembrie 1989. S-a mizat, poate, pe mineri şi ca nişte posibili ţapi ispăşitori, dar ei au depăşit această ipostază, devenind agresori şi torţionari în carne şi oase. Bilanţul mineriadei din iunie a fost de 6 morţi, 502 răniţi şi peste o mie de arestaţi. Printre aceştia nici un miner. La fel de vizibil este, apoi, faptul că Puterea a apelat la anumite grupuri organizate de infractori sau care au fost văzuţi ca aliaţi ai Opoziţiei. Acestei minorităţi i s-a repartizat rolul de a alcătui echipe de asalt şi devastare la sediul Poliţiei şi al Televiziunii. 

Cel mai interesant articol, sub raport analitic, asupra fenomenului Piaţa Universităţii şi a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, îi aparţine lui Andrei Cornea („Vechi scenarii, actori noi”, 22, 13 iulie 1990). Acesta consideră că se poate vorbi despre un pogrom simbolic împotriva studenţilor şi intelectualilor de elită (dar şi asupra ţiganilor, molestaţi şi ei de mineri), în cadrul evenimentelor din iunie. Andrei Cornea constată că mass-media Puterii neocomuniste şi inconştientul colectiv românesc au transferat asupra studenţilor şi intelectualilor, în general, figura „duşmanului” aşa cum fusese ea decriptată, odinioară, în evreu. Declanşarea panicii în mentalul românesc s-a datorat faptului că manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii a fost acuzată de Putere a fi dominată de „golani”. În acest fel a avut loc o ghettoizare a Pieţei Universităţii. Punctul culminant în ziua de 13 iunie l-a reprezentat, apoi, atacarea Televiziunii considerată de poporul român un fel de divinitate (de aici fusese transmisă revoluţia în direct, în 1989, pentru tot restul ţării, care nu avea posibilitatea să verifice ceea ce se petrecea la Bucureşti). Atacarea Televiziunii a fost percepută, de aceea, ca un deicid, iar „golanii” au funcţionat, în acest scenariu, ca nişte profanatori. 

Anton Uncu („Exerciţiul libertăţii. Sub semnul legii”, România liberă, 28 iunie 1990) sesizează faptul că minerii au sosit după epuizarea violenţelor din capitală şi după ce clădirile instituţiilor afectate de aşa-zisa „rebeliune legionară” fuseseră recuperate. Nici preşedintele, nici Guvernul nu erau în primejdie. Ziaristul intuieşte că venirea minerilor a fost strict legată de pedepsirea studenţilor, partidelor de opoziţie şi ziarelor care simpatizau Opoziţia, dar că cei vizaţi au fost cu precădere studenţii, într-un fel de război pe care minerii fuseseră aţîţaţi să îl poarte împotriva intelectualilor şi minţilor tinere. Devastatorii au avut ca ţintă fixă clădirea Universităţii, aşa explicîndu-se distrugerea aberantă a laboratoarelor, bibliotecilor sau profanarea muncii ştiinţifice de cercetare. Concluzia lui Anton Uncu este aceea că ziua de 13 iunie şi mineriada a fost gîndită şi dirijată de Serviciul de dezinformare din fosta Securitate.

Aces text este un fragment din Ruxandra Cesereanu, “Imaginarul violent al românilor”, Editura Humanitas, 2003 (ediția I), Editura Tracus Arte, 2016 (ediția a II-a).

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.